caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Cărți poștale de pe marginea gropii lui Ceaușescu

de (25-7-2010)
4 ecouri

Săptămâna ce a trecut a prilejuit o știre de mare interes pentru mass-media internațională: la cererea unor membri ai familiei, au fost exhumate cadavrele care sunt presupuse a fi al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu din cimitirul Ghencea, București, pentru verificarea prin teste ADN a identității lor. Prilej de re-evaluare a moștenirii cuplului dictatorial care a condus România timp de aproape 25 de ani. Editorialul din acest număr este o sumă de contribuții ale colaboratorilor revistei ACUM.

Comunismul trăiește în forma lui de mutant

Zilele acestea sotii Ceausescu au fost deshumati. In ce ma priveste, faptul e lipsit de orisice relevanta.

In timpul dictaturii lor au avut puterea, secondati de un cerc de lingusitori si profitori. Acestia din urma, fata de noi la fel de vinovati desi, multi dintre ei iesiti invingatori (dintr-o revolutie care putea sa-i vizeze!) prin copiii lor care ne conduc si prin mentalitatile paguboase cu care ne-au otravit. Situatia de lucruri mostenita si perpetuata timp de doua decenii ii mentine nemuritori (inca) pe ceausesti – deshumati sau nu.

Cat de important este sa clarificam moralitatea omorarii lor? Cei doi dictatori, au pus la punct, sustinuti, cum am spus, tehnologia prin care sa ne aduca pe cei mai multi dintre noi la limita fiarei incoltite. S-au jucat cu focul, au intins coarda la maximum, prin experimentele lor reusind sa provoace comportamente violente la niste biete oi. La o perspectiva comoda de doua decenii ne permitem luxul sa facem ,,research” daca o oaie turbata mai poate fi un bland ierbivor in acelasi timp. Drept sau nedrept, fiara continua sa (co)existe in mine, facandu-ma insensibil la tot ce este legat de ei.

Probabil ca aceste umbre, sau proiectiile lor, mai intuneca sufletul multor romani. Ma indoiesc ca ele vor dispare.

In mijlocul arsitei verii romanesti, cu totul altele sunt lucrurile care ma pun pe ganduri. Ca sa imi exercit drepturi fundamentale, colind de o saptamana prin coridoare ale pasilor pierduti unde in semiintuneric se insira ghiseele Romaniei. Peste tot cozi, lente, la 40 Celsius la umbra.

Caznindu-ma sa-mi plasez gura (botul?) in orificiul ghiselului (circa 40 pe 15 cm) de la Oficiu, ca sa pot vorbi, urechile imi raman pe afara incat nu pot in schimb sa aud ce-mi suiera functionara. As vrea sa o rog sa ma cheme dracului pe un scaun in fata ei ca sa putem sta de vorba ca niste oameni normali. Dar imi e frica – daca se supara si trebuie sa o iau de la capat? Stiu sa-mi disimulez frica in astfel de situatii (comut in Modul Fiara dand si pe maxim adrenalina) pe fata numai cu un zambet degajat. Ei? Au invatat, sau au fost invatati, sa arate solicitudine – intra in fisa postului. Dar atunci cand ma zgaiesc cu gatul intins la maxim, sa pot citi pe peretii coridorului tapetati cu ,,instructiuni” agatate sus undeva la peste 1,70 m (impresie de deja vu) imi da un gol in stomac. In unele locuri au fost instalate si afisaje ale numarului de ordine curent, scoase insa din priza la ordinele vreunui ,,meneger”.  Parca aud raspunsul lui dar si al multor (mult prea multi!) concetateni: “Dumeata nu stii ca e criza, mofturile pot sa astepte!”. Ei bine, nu! Ne-a prins criza cu o infrastructura si administratie anacronice, cat de mult va cantari asta?

Ieri, guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu, ingrijorat de-ale crizei ii implora pe romani sa nu mai mearga in tari straine sa-si faca contracte de contributie la pensie. In acelasi timp, pentru niste formalitati de nimic, doi cetateni suedezi rataciti prin coridoarele oficiului de pensii din Pitesti erau trimisi la plimbare cand incercau sa-si exercite dreptul de a incheia un astfel de contract. Tot in aceeasi cladire, se poate vedea o rampa pentru carucior de handicapati, la parter, ducand pana in fata treptelor care urca la primul etaj, unde se afla o parte din ghisee. Epoca Ceausescu m-a facut printre altele sa vad peste tot simboluri, in cazul acesta Cultul pentru Lucrul Neterminat.

Pentru ca simt ca fiara din mine castiga teren, numar zilele pana la sfarsitul concediului meu ,,personalizat”. Sunt optimist, va fi din nou bine si voi putea zambi pasarelelor ciripind nevinovate prin Alpii Bavarezi.

Voi tiri insa dupa mine o umbra pe care nu o mai pot inhuma: tristetea unei perioade de trei decenii al carui sfarsit, sper, fericit, nu il voi mai apuca, oricat de tanar m-as simti. Inca un deceniu de trezire si doua de facut treaba. In aceasta ,,foaie de parcurs” lucrul cu ADN-urile unor dictatori si alte vuvuzele nu-si gasesc locul.

Dictatura comunista din Romania i-a avut ca promotori pe cuplul Ceausescu si pe aghiotantii lui. Acestia erau un nucleu de probabil 1000-10000 de romani care ,,lucrau in echipa” cu ei, contribuind activ la ,,desavarsirea” planurilor acestora, punand de la ei, practicand, probabil de cele mai multe ori, excesul de zel si profitand material. Erau primi secretari, securisti, dar si nomenklatura comertului, administratiei, artei si culturii etc, cei care faceau lucrurile deliberat si cu devotament.

O alta componenta care facea parte din reteta comunismului erau mentalitatile otravite (multe din ele rasadite pe trunchiul vechi al nationalismului) ai caror purtatori ne faceam. Era componenta soft a comunismului, nu cea din manualele de propaganda pe care nu le citea niciun om cu scaun la cap, ci cea din noi.

Din toata infrastructura care intretinea comunismul in decembrie ’89 a fost eliminat doar un vector, cuplul Ceausescu, doua persoane. Restul s-a scurs in trupul unei noi societati, alegand, ca orice fluid, calea cea mai convenabila, ocupand locurile pe care le putea ocupa in timp ce subiectii experimentului abia daca se trezeau din anestezie.

Comunismul traieste in forma lui de mutant si va mai exista nu se stie cat. Realtoirea lui pe un trunchi de societate de tip capitalist mentine o confuzie si arunca o umbra nemeritata, de culpa, asupra a ceea ce romanilor li se prezinta si ofera ca fiind o economie de piata democratica. Prin aceste persistente, existenta celor doi dictatori e imortalizata, iar pana la o noua respecatbilitate a lui Ceausescu nu mai e decat un pas.

Si totusi ne pierdem timpul cu temeri care nu mai au nicio baza. Asa cum dictatorii impuscati nu mai pot invia, nu va mai fi nici picior de dictatura comunista in Romania – ia-l de unde nu-i. Rezolva insa aceste certitudini absolute, dintre putinele pe care romanii le au, problemele lor?

Amenintarile nu mai constau in revenirea dictataturii sau reinvierea dictatorilor, ci in caracterul societatii romanesti: anacronism infrastructural avansat, instabilitate structurala (nu de lovituri de stat si atacuri armate se tem investitorii, ci de atacurile schimbarii continue a regulilor jocurilor, de incapacitatea guvernarilor de a tine in mana mai multe bile) si, nu in ultimul rand, ci in cap de lista,  propriile noastre atrofii colective. (George Petrineanu)

Orientarea haotică a noilor cumetri capitaliști

Dupa un rezultat emis de catre sondajul IRES in urma cu cateva zile, reiese ca aproape jumatate din populatia romana ar regreta traiul din perioada “epocii de aur “. Repondentii intervievati considera ca se traieste mai prost decat pe vremea lui Ceausescu.

Nimeni nu contesta caderea libera a economiei romanesti actuale si a saracirii populatiei, insa ambele guvernari – cea anterioara si cea prezenta au impus in mod artificial doua sisteme.

Comunismul ca o forma utopica a fost impusa de catre stalinisti nepotrivindu-se cu vointa, specificul Romaniei. La fel de abrupt s-a salasuit capitalismul in absenta experientei de operare in democratie, pe piata libera.

O mare carenta a noilor cumetri capitalisti consta tocmai in orientarea haotica spre tari nesemnificative din punct de vedere al importantei lor pe plan international.

In loc sa ne apropiem de la bun inceput de liderii economiei capitaliste ( Germania, Elvetia, Canada, SUA, Tarile de Jos) ar fi fost necesara atragerea de parteneri seriosi, integri si de servicii de consultanta profesionala in domeniile forta ale Romaniei.

Petre Roman si alti acoliti au transformat tara intr-un parc de fier vechi, ca pe urma sa fie reachizitionat la licitatii despre care stim foarte bine cum se derulau.

Pretinsii patrioti in numele nevanzarii tarii, in mod paradoxal, au stimulat importurile, reducand exportul, productia.

Cei ce au suferit in frig, au stat la coada dis-de-dimineata pentru o paine neagra, se uitau doua ore la televizor etc au memoria scurta.

Dezgroparea sotilor Ceausescu coincide cu o tendinta de reinviere nostalgica a stelei comuniste si cu o degringolada generala. In loc sa dezgropam stafia umblatoare prin Europa rosie am avea nevoie de masuri concrete de relansare a economiei si a schimbarii mentalitatii colective.

In 1994 un investitor canadian si proprietarul unei firme de import-export m-a rugat sa-l reprezint ca translator in cadrul unei intalniri oficiale dintre Camera de Comert a Romaniei si cea canadiana. Grupul de afaceristi romani sositi la Montreal se afla mai mult  in vacanta decat la un dialog benefic pentru tara. La inceput m-am bucurat gandindu-ma ca se vor semna contracte substantiale, ca o tara precum Canada, cu un potential urias, avea sa exercite o inraurire pozitiva asupra Romaniei.

Amicul meu montrealez se documentase cu saptamani inainte de intalnire, asemenea unui scolar cu lectia bine pregatita a incercat sa atraga parteneri si totodata sa propuna un program de dezvoltare finantat de catre guvernul canadian, program concentrat pe dezvoltarea unor microspitale in zonele defavorizate, centre medicale cu asistenta de urgenta (laboratoare si salvari).

Un alt program se referea la intentia unei corporatii canadiene  in extinderea a catorva linii de procesare a legumelor (conserve) si a sucurilor naturale din fructe. Omul pusese in calcul potentialul deschiderii exportului catre Orientul Mijlociu si catre Europa Vestica.

Cativa membri ai Camerei de Comert romanesc se interesau de preturile limuzinelor sau ale blanurilor de nurca, mai putin de scopul vizitei lor oficiale in Canada. Au fost promisiuni si vorbe multe. La scurt timp am plecat si eu in Romania inarmat cu intentii bune, cu documentatii, oferte, acte, ca reprezentant al unei firme canadiene. Intentiile au esuat.

Un program canadian de dezvoltare economica impune reguli stricte privind utilizarea fondurilor, supravegherea operatiunilor, a proiectului.

Daca la Montreal mesele erau platite cu generozitate, gazdele s-au dovedit a fi curtenitori si civilizati, la revenirea mea in tara m-am lovit de aroganta, din partea celor ce uitasera de asigurarile facute omului de afaceri canadian.

Traficul de influenta, spaga si interesele personale sunt inca adanc inradacinate, iar dupa doua decenii, reusita imbogatirii peste noapte a multor politicieni vorbeste de la sine. (Florin Predescu)

Nostalgici ai ceaușismului, vă meritați soarta

Deshumarea cadavrelor lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu coincide cu o perioadă de severă austeritate economică și cu o aparentă sporire a nostalgiei față de perioada dictaturii național-comuniste de dinainte de 1989.

Un recent sondaj de opinie arăta că 45% dintre cei chestionați regretă perioada Ceaușescu, iar pe scena politică a reapărut Partidul Comunist Român (PCR).

Toate acestea ar fi fost de neconceput acum 20, 15 poate chiar acum 10 ani. Chiar așa de scurtă e memoria oamenilor? Au uitat de cozi și cartelare a alimentelor, frigul și întunericul din apartamente, două ore de program TV pe zi, incriminarea avorturilor, cultul sufocant al personalității?

Aparent da, pentru că așa funcționează în general memoria umană, care filtrează majoritatea amintirilor neplăcute. Au rămas de atunci doar stabilitatea și predictibilitatea acelor vremuri. Era o viață mizerabilă, dar plină de certitudini, care astăzi s-au spulberat.

Național-comunismul (sau național-stalinismul cum îi spune ilustrul politiolog Vladimir Tismăneanu) s-a metamorfozat într-un soi de național-ortodoxism xenofob și reacționar, care atribuie toate succesele țării românilor și toate insuccesele (mult mai numeroase) străinilor, adeseori ca urmare a unor conspirații internaționale. Recunoașteți aici modelul ceaușist?

Pentru mine, perioada ceaușistă a fost sufocantă, mai ales din cauza lipsei de libertate, a orizonturilor extrem de înguste, a inutilității a aproape tot ceea ce învățai și făceai.

N-am călătorit niciodată în afara frontierelor României înainte de 22 decembrie 1989, iar în mai – iunie 1990 am făcut o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite. Pot afirma cu certitudine că ceea ce am învățat în acele trei săptămâni mi-a fost mai util decât am învățat în patru ani de facultate la Academia de Studii Economice din  București.

Într-un alt sondaj de opinie recent, intențiile de vot pentru alegeri parlamentare nu evidențiază în niciun fel sprijin pentru PCR. Poate e prea devreme, dar chiar și nostalgicii ceaușismului realizează probabil că o întoarcere în istorie din acest punct de vedere e imposibilă.

Este firesc ca persoane care erau adulte în 1989 să găsească dificilă adaptarea la noua societate bazată pe democrație și economie de piață. Aceste persoane au fost educate în spiritul iresponsabilității caracteristice perioadei ceaușiste, în timpul căreia altcineva decidea în numele lor în cele mai mărunte chestiuni.

Deconcertant este însă faptul că oameni tineri, care n-au cunoscut regimul național-comunist manifestă azi aceleași deprinderi, aceeași lipsă de responsabilitate pentru propria viață.

Cei care îl contrapun pe Ceaușescu lui Băsescu (sau Iliescu, sau Constantinescu) și guvernării sale fac o gravă eroare: alternativa nu este între aceste două tipuri de guvernare. E suficient să te uiți vreo câteva sute de kilometri la vest ca să vezi care este alternativa.

Prea mulți români își imaginează în continuare că poți munci ca în comunism și trăi ca în capitalism. Prea puțini români înțeleg validitatea a ceea ce spunea Churchill: democrația este cel mai prost sistem de guvernare cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate din timp în timp. Prea puțini români refuză să-și asume responsabilitatea pentru deciziile dificile în viață, tânjind la un tătuc care să-i ghideze în viață și de aceea tot mai mulți privesc cu nostalgie spre Ceaușescu.

Către acești români am un singur mesaj: așa părere proastă aveți despre propria persoană? Faceți parte dintr-un popor care poate fi guvernat doar cu bâta, înfometarea, înfrigurarea și două ore de televizor pe zi? Dacă da, atunci vă meritați soarta. (Petru Clej)

Ceauşescu a exploatat o trăsătură universală a prostiei: fudulia

Rememorând anii trăiţi sub dictatură, poziţia mea este acum aceeaşi ca şi atunci: poporul român  îşi merită soarta. Îşi merită soarta de acum, şi-a meritat soarta atunci. Pentru că românii sunt, ca popor, deci în majoritate şi în pofida contraexemplelor care îl ridică prin curaj, onestitate, spirit cetăţenesc şi disponibilitate de a se sacrifica pentru o cauză, un popor fricos, pus pe mişmăşeli şi compromisuri, încrâncenat în nepotisme şi găştisme bazate pe afinităţi de joase speţe, iar pe deasupra nu ştiu nici să comunice. Iar asta nu din cauză că sunt români – multe popoare se zbat în această condiţie precară – ci pur şi simplu pentru că sunt un popor înapoiat, cu mari deficienţe de cultură.

Ceauşescu a exploatat însă ca nimeni altul o trăsătură universală a prostiei, şi anume fudulia. El le-a spus în permanenţă românilor că sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai „devreme acasa”. Le-a urat în fiecare discurs „fericire personală”. Implicit, le-a corupt retorica în aşa fel încât toate aceste adjective adulatorii s-au întors înmiit asupra lui: „…cât Patria, Eroul să trăiască” – spune un vers celebru dintr-un spectacol omagial (cred că ultimul). Că i-a tratat ca pe vite, ce mai conta? Femeile s-au obişnuit relativ repede să li se controleze uterul în vederea producţiei de noi români, bărbaţii lor, flexându-şi muşchii faciali la o bere au inventat bancuri pe tema asta şi au făcut pipi pe ei de râs, în loc să iasă în stradă şi să protesteze pentru terfelirea unui drept sacru al fiinţei umane.

În închisoare, naivul de mine mi-am imaginat că prietenii mei se vor revolta, vor întreba „unde este Ştefan, ce crimă a făcut”? Ca să aflu, eliberat în exil intern în loc de condamnarea la moarte promisă de procurorii care mă anchetau, că prietenii îmi evitau familia. Crâcnisem împotriva lui Ceauşescu, nenorocitul de mine.

Oare aşa de mare să fi fost teroarea, atât de fioroasă Securitatea? Atăt de mulţi să fi fost cei care „apărau orânduirea socialistă” (în fapt, apărau sclavagismul feroce din România acelor ani, şi pe stăpânii sclavilor)? Ar fi intrat ruşii peste noi aşa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, dacă nu mai încăpeam în închisori? Nu cred că aşa ceva se mai putea întâmpla. Şi totuşi poporul, arată istoria, a avut nevoie de Iliescu şi ai lui pentru a nu scăpa prea repede de prostia instituţionalizată şi corupţie, de minciună şi tratament dispreţuitor. O situaţie care continuă şi azi, când scriu aceste rânduri.

Spiritul viu al lui Ceauşescu, neîmpăcat cu dispariţia prematură a corpului celui mai iubit dictator, iată, îşi cere trupul sau ce-a mai rămas din el şi poporul, ascultător, i-l oferă, cu aceeaşi docilitate bovină cu care îşi oferea, pe vremuri, matricea vieţii la inspecţia Poliţiei Nenăscuţilor. (Ștefan Maier)

Gângăveala lui şi prostia ei provocau silă şi ilaritate

În anii copilăriei, când mergeam la plimbare cu bunicul meu adoptiv, întâlneam adesea domni  îmbrăcaţi îngrijit, chiar dacă aveau hainele cam ponosite,  care salutau ridicându-şi pălăria de fetru sau de panama, după anotimp, spunând cu deferenţă: “Respectele mele!” Era o formulă de salut destinată oamenilor apreciaţi pentru competenţă, erudiţie, onoare, modestie, generozitate sau verticalitate, prieteni sau adversari, dar niciodată activiştilor de partid sau securiştilor, de orice rang ar fi fost ei. Aceştia erau temuţi, nu respectaţi.

Nici soţii Ceauşescu nu s-au bucurat de respectabilitate, sau dacă aceasta s-a petrecut a fost în răstimpul scurt al uimirii şi orbirii din vara lui 1968, când România nu s-a alăturat intervenţiei armate din Cehoslovacia. Dezmeticirea a venit curând, sub presiunea unui regim din ce în ce mai dictatorial şi falimentar economic. Nicolae şi Elena Ceauşescu nu inspirau respect ci teamă şi groază. Gângăveala lui şi prostia ei provocau silă şi, în taină, ilaritate. “Cel mai iubit fiu al poporului”  era cu atât mai urât, cu cât i se ridicau mai multe osanale. În ultima vreme un popor înfometat şi umilit îşi dorea cu ardoare să scape cumva de cuplul dictatorial. Mă îndoiesc să-l fi plâns cineva, în afara familiei, atunci când a fost executat. Cred că toată lumea s-a simţit izbăvită.

Au trecut anii, au ieşit la iveală unele dintre secretele evenimentelor din decembrie 1989, lumea a dat piept cu tranziţia şi cu asprimea capitalismului balcanic şi a început să-şi amintească selectiv de epoca Ceauşescu. Nostalgicii făceau pelerinaje la mormântul dictatorului, vocile “creştineşti” deplângeau uciderea şi înhumarea „păgână”, justiţiarii contestau legalitatea procesului de condamnare la moarte, iar unele cercuri politice interesate au întreţinut acest climat mizând pe un  profit electoral. Sondajele cu întrebări bine ţintite, adresate oamenilor care se confruntă cu creşterea preţurilor, scăderea salariilor şi spectrul şomajului,  au constatat că aproape jumătate din respondenţi regretă epoca ceauşistă. Exhumarea osemintelor din presupusele morminte ale Ceauşeştilor a venit plocon pentru a readuce  în discuţie figura dictatorului, mult edulcorată. Mă îndoiesc, totuşi, ca cineva să aibă intenţia de a-i conferi „o nouă respectabilitate” lui Ceauşescu. La ce ar folosi dacă de o vreme încoace respectabilitatea nu mai are căutare? Într-o lume dominată de afaceri oneroase, tupeu, şmecherie şi parvenitism, dezgroparea vremelnică a memoriei Ceauşeştilor nu urmăreşte în nici un caz câştigarea unei respectabilităţi noi, ci obţinerea unor câştiguri cât mai substanţial în urma ratingului şi, eventual, acumularea unui capital electoral pentru formaţiunile care la ultimele alegeri au ratat parlamentul, dar speră să se ridice din nou pe valul de nemulţumire şi derută al populaţiei spoliate. (Andrea Ghiță)

Decrețeii – moștenirea amară a lui Ceaușescu

Fac parte din generația „decrețeilor”, copii născuți în urma faimosului Decret 770/1966 din Epoca Ceaușescu.

Regimul Ceaușescu a impus stimularea forțată a creșterii populației. Avorturile fuseseră interzise (doar în cazuri speciale era permis avortul terapeutic în primele luni de sarcină). Spre sfârșitul regimului, până și acestea au fost abolite, doar mamele eroine (cu cel puțin cinci copii) mai aveau “luxul” de a cere și de a obține un avort.

Implicațiile au fost extrem de grave și de lungă durată: familii distruse, vieți curmate, copii abandonați, alții născuți cu malformații. România deținea cea mai ridicată rată a mortalității infantile din Europa. Orfelinatele apăreau ca ciupercile după ploaie, iar copiii cu malformații erau ascunși “ochiului public”, izolați, lăsați să moară. O problemă pe care regimul refuzând să o accepte, dispărea undeva, măturată sub covor.

Am asistat la chinurile dinaintea morții datorată septicemiei, a unei tinere de 18 ani. Deși aflată în spital, nu i se acorda ajutor medical pentru că a refuzat să semneze declarația de divulgare a numelui persoanei care a încercat sa îi facă avortul. A doua zi a murit. Era în floarea vârstei. Și câte ca ea?

Ceaușescu și regimul său ne-au invadat ființa. Se transformaseră într-o caracatiță care ne-a intrat în creier, în suflet, în inimă, în sentimente. Tentaculele ne-au cuprins, iar strânsoarea lor ne tăia respirația. Viața era mizerabilă, lipsită de speranță. Au pătruns în paturile conjugale, în viața sexuală a femeilor, în relația de cuplu.

Femeia era considerată o mașină de făcut copii. Ce viață sexuală au avut femeile în România, fiindu-le mereu teamă că vor rămâne poate însărcinate? Ce s-a ales de intimitatea cuplurilor? Femeia, așa precum bărbatul, are DREPTUL să fie stăpână pe propriul corp, pe propria sa viață. Deciziile luate în ceea ce o privește trebuie să îi aparțină EI. Aducerea pe lume a copiilor trebuie să fie o dorință, o mare bucurie, o împlinire.

Țara trebuia să “producă” oameni noi, viitori comuniști de nădejde, care urmau să construiască o Românie înfloritoare. Ceaușescu vroia să demonstreze lumii întregi că românul este cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai harnic și cel mai devotat Partidului Comunist.

Bulgărele născut în urma acelui decret încă se rostogolește…(Cristina Dobrin)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Andrea Ghita: (27-7-2010 la 09:33)

    Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu.

    Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

    (fragment din articolul lui Vasile Dâncu, directorul IRES, publicat pe Vox Publica sub titlul: Nimic nu e mai imprevizibil decât trecutul)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (27-7-2010 la 10:37)

    Rezultatele acestui sondaj de opinie sugereaza un slab grad de alfabetizare politica a locuitorilor Romaniei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Daniel Macovei: (28-7-2010 la 14:36)

    Dialog cu un grup de profesoare romance venite in excursie organizata la Paris. Lucrez intr-un restaurant pentru turisti din mijlocul Parisului.Auzind vorbindu-se romaneste,le-am urat doamnelor pofta buna si intrebarea stereotipa daca le place Parisul.Fara sa-mi raspunda la urare,m-au intrebat de cat timp sunt in Franta si cat castig pe luna.Tipic romaneste.Le-am dat cifra salariului brut,net impozabil si net.Au incetat sa mai mestece si m-au anuntat ca ele sunt totusi profesoare cu 35,36 ani vechime,cu toate gradele si castiga cam 300 euros pe luna.Eu nefiind profesor le-am mai spus de castigurile suplimentare garantate de firma unde lucrez:al 13-lea salariu,5 saptamani de vacanta platita,prime trimestriale in functie de realizari,dividende pe cele cateva actiuni detinute la firma,jumatate din transport platit,prima pentru spalat uniformele,incaltaminte,una sau doua mese pe zi in valoare de 10 euros,acces la credit dobanda 0% garantat de firma si altele.M-au privit cu ostilitate si mi-au spus ca tocmai l-i s-a redus salariul cu 25%.Le-am raspuns ca eu lucrez la privat,orele in plus sunt platite 125%,iar eu platesc impozite consistente,dar patronatul plateste mai mult.In calitate de profesoare mi-au replicat ca se simt nedreptatite de guvrenul roman.Le-am intrebat atunci ce cred despre educatiia copiilor din Romania din ultimii 20 de ani.Nici un raspuns,doar o privire alba,opaca.Ca sa le mai dezmortesc putin le-am spus de salariul de aproape 1900 al celui de-al doilea job.De data asta m-au privit cu ochii ingustati de ura si ma-au intors spatele.Pesemne statutul lor social nu le permitea sa stea de vorba cu unul ca mine.Le-am urat politicos sejour placut si „mai poftiti pe la noi”.Statutul social a ramas mut si dispretuitor.”Le beurre et l’argent de beurre”,va fi greu de indeplinit in Romania.O lege adevarata a invatamantului va fi aproape imposibil de scos cu aceasta masa de „statut social”.Luni cand am citit editorialul,remarca cu prostia si fudulia mi sa parut cam tare,marti dupa dialogul avut cu stimatele profesoare zicala mi sa parut la locul ei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (28-7-2010 la 17:55)

    Domnule Macovei,

    Sa va fac o marturisire: cand am venit la revista ACUM si am decis de comun acord cu directorul publicatiei sa adoptam aceasta linie editoriala, i-am spus lui Stefan ca in experienta mea doua proverbe se potrivesc de minune foarte multor romani:

    1) Prostul daca nu e si fudul, parca nu e prost destul;

    2) Cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia.

    Stefan a fost de acord cu mine si acestea au fost denumite proverbul nr. 1 si proverbul nr. 2.

    Ati avut si dumneavoastra prilejul sa vedeti exemplificarea acestor doua proverbe in unele comentarii la articolele noastre.

    Am intalnit destula prostie si in Anglia, in cei aproape 20 de ani de cand traiesc aici, dar nu am intalnit prostia fudula de tip romanesc. Iar eu fac o legatura directa intre situatia Romaniei si a romanilor in general si aceste doua proverbe.

    Reflectati va rog la sondajul de opinie mentionat de colega noastra Andrea Ghita intr-un comentariu anterior si veti vedea ca nu exagerez cu nimic.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.73.22