caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Asia Centrală: între un lung Ev Mediu şi riscurile unei modernizări ratate (III): spre un al doilea Zenit cultural şi politic

de (25-7-2010)

Prima şi cea mai vizibilă consecinţă a impactului mongol a fost resimţită de regi şi principi, iar prin intermediul oamenilor de cultură aflaţi în serviciul acestora, reverberaţiile ei au fost imortalizate prin consemnarea în scris. Ea a constat într-o reconfigurare politică de amploare, care a încercat să îmbine tradiţiile patrimoniale ale clanurilor nomade şi un fel de pragmatism sui-generis, născut dintr-o înţelegere lipsită de prejudecăţi a realităţii lumii cucerite. Hotărârile hanului fondator în legătură cu succesiunea dinastică şi o serie de adunări ale reprezentanţilor tribali au asigurat legitimitatea noii arhitecturi politice, al cărui etalon a devenit ulusul, posesiunea ereditară a fiilor şi nepoţilor marelui han. Mongolia propriu-zisă şi teritoriile chineze ce urmau a fi cucerite au format ulusul propriu-zis al marelui han, aşa-numita Transoxiana, regiunea dintre fluviile Amu-Daria şi Sâr-Daria au alcătuit hanatul condus de Djagatai, Persia, cu Mesopotamia şi Caucazul au alcătuit ulusul Ilchanid, iar vechiul spaţiu al migraţiilor, din stepele nord-pontice până în Siberia, au intrat în componenţa ulusului succesorilor lui Djuci, primul fiu al lui Ghinghiz-Han, exclus de la succesiune datorită paternităţii incerte. Chiar dacă prima generaţie de leaderi mongoli au continuat ofensiva pe scară largă care le asigurase în ultimă instanţă poziţia politică, au menţinut în relaţie cu naţiunile supuse aceeaşi toleranţă politică şi spirituală, iar de la jumătatea secolului al XIII-lea, aceştia din urmă s-au identificat nu doar cu tradiţiile lingvistice şi de civilizaţie ale supuşilor, ci şi cu agenda politică a acestora. În aceste împrejurări, Kubilay-Han, nepotul fondatorului, a devenit împărat chinez şi primul împărat al dinastiei Yuan, favorizând sinizarea elitei mongole şi transferând de fapt centrul puterii de la Karakorum în bogatul regat mijlociu. Ilchanatul a mongol a preluat în acelaşi ritm cultura şi tradiţiile persane, iar Hoarda de Aur, după o tentativă de convertire la creştinism, a intrat într-un rapid proces de islamizare. Disponibilităţile integraţioniste ale cuceritorilor au avut un efect contraproductiv pentru pax mongolica, nici solidaritatea de clan, nici autoritatea formală a Marelui Han nefiind suficiente pentru a menţine raporturile paşnice între conducători şi să dea substanţă unui interes comun. În luptele care au opus noile hanate, protagoniştii au găsit oportun să se alieze cu încă proaspeţii inamici creştini şi musulmani, împotriva contestatarilor de acelaşi sânge. Hanii Hoardei de Aur şi-au disputat cu Ilhanizii stăpânirea Azerbaidjanului şi s-au aliat cu inamicii acestora sultanii mameluci ai Egiptului, parteneriat care în plan economic a implicat sporadic şi republicile italiene, interesate în tradingul cu sclavi şi mirodenii. Hanatul succesorilor lui Djagatai a contestat pretenţiile dinastiei Yuan la supremaţia în lumea mongolă, iar vechea insecuritate la frontierele de nord ale Chinei a devenit din nou actuală. Efectele acestui climat politic tensionat, în mică măsură diferit de neînţelegerile care îi opuneau pe suveranii creştini, erau amplificate de evoluţii mai profunde, de natură să submineze soliditatea noilor state şi o dezvoltare economică sustenabilă pe termen lung. Marşul triumfal al cavaleriei mongole nu a însemnat doar reconfigurarea hărţii politice a lumii medievale, efecte la fel de vizibile şi mult mai importante pe termen lung au avut loc la nivelul dispunerii demografice şi a raporturilor etnice. În durată lungă, experimentul politic dirijat de la Karakorum a accelerat pe solul asiatic sinteza etnică pe care Europa o cunoscuse în primele secole ale Evului Mediu. Campaniile militare şi redistribuirea de posesiuni care a urmat i-a adus pe membrii unor clanuri mongole în zonele montane din centrul Afganistanului, aşa-numitul Hazarajad, iar descendenţii acestora, convertiţi la islamul şiit, alcătuiesc azi comunitatea hazara, una din marile provocări pentru genetica actuală. Destructurarea unor centre de putere din Caucaz a provocat deplasarea spre est a unor comunităţi iraniene de alani şi yazigi, o marcă a prezenţei acestora din urmă în spaţiul românesc pare să fie toponimul Iaşi. O carieră mai spectaculoasă au avut în izvoarele europene foştii stăpâni ai stepelor din nordul Mării Negre, cumanii, care odată cu înfrângerea suferită la Kalka, vor trece în parte în Ungaria, unde s-au aflat la originea unor grave tulburări politice şi religioase. Capacităţile lor militare îi vor aduce în avangarda forţelor maghiare pe câmpurile de luptă din Moravia şi Austria, în vreme ce prizonierii cumani vânduţi pe pieţele din Alexandria vor consolida forţa militară a Egiptului. Efectele invaziei mongole au fost cu atât mai semnificative în Asia Centrală, unde predispoziţia pentru nomadism a adus o multitudine de clanuri turcice şi mongole, în căutarea de resurse pentru viaţa pastorală pe care o duceau. Aceştia vor sfârşi prin a asimila pîn parte populaţia iranianăcare va rezista doar în regiunile montane, mai greu accesibile şi improprii stilului de viaţă al populaţiilor de stepă sau în centrele urbane, unde artizanii şi comercianţii iranieni îşi puteau asigura protecţia leaderilor tribali, graţie stipendiilor acordate acestora.. Această perioadă este extrem de bogată în surse de investigaţie pentru istoricii literari, aici şi-au aflat originile o bună parte a legendelor eroice şi a miturilor panturcice despre originea actualelor naţiuni ale Asiei Centrale, generatoare de vii controverse în mediile savante. În planul relaţiilor sociale şi politice, aceste centre ale lumii mongole sunt subminate de competiţia renăscută pe baze noi între populaţia sedentară, ocupând centre urbane care şi-au regăsit prosperitatea graţie comerţului înfloritor cu India, China şi Orientul Apropiat, şi triburile nomade, stăpânii efectivi ai stepei, mai puţin tentaţi să se supună unei autorităţi constituite. Acest antagonism a fost şi continuă să fie cheia de boltă a istoriei Asiei Centrale, supravieţuind schimbărilor spirituale şi ideologice. În planul relaţiilor interumane, această stare de fapt a accentuat instabilitatea şi a fortificat loialităţile în interiorul clanului, singurele în măsură să ofere garanţii pentru securitatea personală şi eventuale posibilităţi de prosperitate. Forma de coeziune socială continuă să fie hoarda, structură eterogenă, confederaţie tribală structurată pe baza solidarităţilor de sânge sau de interese şi cu o loialitate fluctuantă. Familia şi tribul s-au menţinut ca singurele foruri de autoritate şi de administrare a justiţiei şi depozitare a tradiţiei. La fortificarea acestora din urmă a contribuit şi evoluţia spirituală, în sensul aderenţei pe care au găsit-o în aceste regiuni şcolile islamice radicale, în special doctrinele sufy. Loialităţile în cadrul clanurilor nu sunt infailibile, fapt relevat mai ales în cadrul familiilor conducătoare, unde ambiţiile personale motivează frecvente crize de putere, tranşate pe căi de o violenţă extremă. Pentru persistenţa acestor afilieri în rândul locuitorilor şi pentru conflictul în care acestea puteau veni cu exigenţele statului modern, este relevantă cunoscuta remarcă a unui leader politic paştun din Pakistan, chestionat în privinţa loialităţii sale faţă de stat, care se declara paştun de şase mii de ani, musulman de 1200 de ani şi pakistanez de o generaţie.

Tamerlan cel Mare, geniu sau călău

Stabilitatea politică relativă adusă de o serie de leaderi capabili, susţinuţi de administratori eficienţi şi prosperitatea economică datorată pacificării rutelor comerciale reunite în cunoscutul Drum al Mătăsii nu au putut rezista tensiunilor ce mocneau în creuzetul etnic şi religios descris mai sus. Criza lumii mongole coincide în oarecare măsură cu cea care a afectat Europa medievală la mijlocul secolului al XIV-lea, dar manifestările sale au diferit în oarecare măsură şi au avut ca efect destructurarea ansamblului politic pluralist eurasiatic. Primul simptom al acesteia s-a manifestat în plan politic prin recrudescenţa unor vechi rivalităţi regionale. Stingerea dinastiei Ilhanizilor a lăsat Iranul pradă luptelor între emirii turci, fondatorii unor dinastii efemere. La apogeul puterii sale, Hoarda de Aur a intrat într-o rapidă dezintegrare ca urmare a luptei dintre aşa-numita Hoardă Albastră, occidentală, şi Hoarda Albă, zona de dincolo de Volga, controlată de clanuri nomade. Dezbaterile cu privire la un eventual substrat etnic al acestor confruntări sunt încă în desfăşurare, dar pe acest fundal au avut loc unele evenimente cu impact pentru istoria regiunii şi nu numai, precum ascensiunea Moscovei şi reînceperea cruciadei în spaţiul românesc şi cel al Rusiei Apusene. Pentru Asia Centrală, momentul coincide cu afirmarea unui nou cuceritor, a cărui existenţă avea să însemne ultima pagină de glorie universală pentru regiune. Ascensiunea lui Timur cel Şchiop, cum l-au consemnat izvoarele musulmane, personaj ce coincide cu Tamerlan, eroul imortalizat de Marlowe, este în egală măsură rezultatul unor certe calităţi personale ale acestuia şi o consecinţă a volatilităţii puterii din regiune. Cariera sa este oarecum asemănătoare cu cea a condotierilor italieni contemporani, dar vastitatea campaniilor sale şi caracterul lor distructiv sunt unele de anvergură net superioară. Fiul unuia din şefii tribului Barlas, de origine mongolă dar sedentarizat în Transoxiana, beneficiind de rudimente de educaţie islamică, Timur s-a implicat în luptele pentru putere din regiunea natală, în care majoritatea locuitorilor se opuneau cu sorţi schimbători hanului Djagataid. Lipsit de legitimitatea unei origini ilustre, el şi-a datorat succesul exclusiv talentului său militar şi pragmatismului cu care a tratat alianţele. Devenit stăpânul de facto în Mavar’Anahr, fostul mercenar şi brigand şi-a extins progresiv autoritatea asupra Persiei şi Indiei, a Hoardei de Aur şi a Orientului Apropiat, iar ultima sa întreprindere militară s-a finalizat prin cunoscuta victorie de la Ankara şi captivitatea sultanului Bayazid. Ca orice personalitate de asemenea dimensiuni, Timur a antagonizat opiniile contemporanilor şi ale posterităţii, generând fie contestarea oricărui sens în acţiunile sale, fie admiraţia fără rezerve. Detractorii săi l-au socotit un uzurpator, lipsit de clarviziune politică şi interesat exclusiv de acumularea primitivă de resurse şi teritorii. Raidurile sale nu au avut totuşi grandoarea celor ale predecesorului său mongol, iar viziunea politică şi interesul pentru administraţie par să-i fi lipsit. Trecerea sa meteorică prin istorie a însemnat distrugerea unor importante centre urbane, dintre care Bagdadul şi Delhi sunt doar cele mai cunoscute exemple, însoţite de moartea şi captivitatea a sute de mii de oameni. Din perspectiva vechii rivalităţi dintre creştini şi musulmani, domnia lui Timur a însemnat mai curând un regres pentru aceştia din urmă, toţi adversarii săi au fost leaderi musulmani, mulţi dintre ei implicaţi în acţiuni ofensive ale djihadului. Campaniile duse împotriva fostului său protejat Tohtamîş, devenit han al Hoardei de Aur, au dat o lovitură decisivă încercărilor de restaurare a unităţii tătarilor,, tocmai la un deceniu şi jumătate de la rrestabilirea autorităţii lor asupra Moscovei. Chiar dacă noul său favorit, hanul Edigu, unul din eroii legendelor turcice, va iniţia o restaurare parţială a hanatului cu centrul la Volga, războiul civil care a însemnat de fapt expansiunea timuridă a redus şansele de succes ale unui astfel de proiect, favorizând consolidarea statelor creştine din nord,. Efecte la fel de distructive pe termen scurt a avut revirimentul politic al Transoxianei şi pentru sultanatul otoman, intrat după înfrângerea din 1402 într-un proces de dezintegrare şi lupte dinastice. Cu toate acestea, opinia contemporană în legătură cu Timur este una favorabilă, datorită atitudinii sale faţă de oamenii de cultură, încurajaţi să consemneze în scris faptele sale de excepţie. Din această perspectivă, emirul turco-mongol şi-a ilustrat capacităţile politice, dovedindu-se un bun utilizator al propagandei, prezentându-se adversarilor ca un bun musulman şi un practicant fervent al preceptelor credinţei profetului Mahomed.  Capitala sa de la Samarkand, împodobită cu monumente şi opere de artă aduse din întregul Orient,  a devenit prima metropolă a lumii musulmane, iar moscheile şi şcolile sale au transformat-o într-un loc de pelerinaj şi de instruire pentru intelectualii din Orient pentru următoarele secole. Opţiunile culturale ale puterii au favorizat difuzarea pe scară largă a culturii persane în rândurile elitei politice şi militare din Transoxiana, iar încorporarea unor regiuni din India în imperiul guvernat de la Samarkand a preliminat realizările culturale prin care Marii Moguli îşi vor câştiga o bună reputaţie în memoria Occidentului instruit. Percepţia occidentală i-a fost deasemenea favorabilă, în pofida temerilor pe care succesele sale le puteau genera în legătură cu naşterea unui alt Ghinghiz-Han. Istoricii apreciază azi că acţiunile sale antiotomane au întârziat cu o jumătate de secol căderea Constantinopolului şi doar lipsa de viziune a suveranilor europeni a împiedicat dispariţia definitivă a ameninţării islamice din Balcani. Pentru locuitorii Asiei Centrale, personalitatea marelui emir nu a însemnat doar un alt nume în seria cuceritorilor, sau creatorul unei structuri politice eclectice şi efemere. Succesele sale militare sunt rezultatul unei bune cunoaşteri a disponibilităţilor militare ale locuitorilor şi a unui anume rafinament psihologic. Armata sa nu este una fondată pe loialitatea faţă de han sau de credinţă, ci în esenţă una de mercenari, formată din contingentele furnizate de leaderii clanurilor şi triburilor turcice, în mare măsură uzurpatori ca şi conducătorul lor, animaţi fie de teama de represalii, fie de interesul pentru beneficiile asigurate de prada de război. Acest fapt este ilustrat de însăşi direcţia de expansiune, care nu a vizat zonele din estul ulusului Djagatai, ci zonele prospere ale Iranului şi Indiei. Pentru cei care l-au urmat, Timur a personificat exemplul succesului dat de propriile calităţi, un fel de homo novus al Orientului. Forţa acestei tradiţiii l-au transformat dealtfel într-unul din strămoşii mitici ai uzbecilor, chiar dacă după moartea sa, descendenţii vechii dinastii mongole au contestat drepturile succesorale ale fiilor şi nepoţilor săi. Fără a avea pretenţia unei concluzii la aceste controverse, sfârşitul lipsit de glorie al domniei lui Timur Lenk a însemnat începutul reculului lumii mongole. Dinastia Yuan fusese alungată din China, unde o rebeliune ţărănească inaugura o perioadă de reforme administrative şi progres economic pentru Extremul Orient. La frontiera vestică a ulusurilor tătare, statele europene se puteau opune cu succes pretenţiilor de autoritate ale hanilor, iar migraţiile permanente ale triburilor din estul regiunii ce avea să fie numită tot mai des Turkestan afectau grav securitatea rutelor comerciale..

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.197.24