caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Seminte pentru viitor



 

Lumea de Dincolo de Singularitate

de (4-7-2010)
2 ecouri

Întâlniri, conferinţe, mese rotunde… workshop-uri… Locuri minunate, oameni importanţi, subiecte ce par desprinse din serialele de SF. Se confirmă sau se infirmă o muncă, o direcţie de studiu. Este “arena” în care se judecă creaţia ştiinţifică, se omologhează paşi către râvnitul premiu Nobel, cel ce plasează un Om în galeria celor ce au contribuit la evoluţia civilizaţiei, au străpuns bariere ale cunoaşterii şi ne-au permis şi nouă, oamenilor de  rând, să simţim mireasma unei societăţi informaţionale. O societate în care putem (dacă şi dorim) să fim “prezenţi” la orice eveniment major din viaţa planetei, să participăm la experienţe colective fascinante,  să vizităm spaţii pe care părinţii noştri nici nu bănuiau că ar putea intra vreodată. Aici, la aceste întâlniri ştiinţifice, deşi pe holuri dialogul este însufleţit, interacţiunea dintre oameni este cel puţin rezervată. Se apară interese de grup (şcoala lui… Universitatea din… ). Rareori comunicarea este cu-adevărat liberă, deschisă, generatoare de idei. Dialogul dintre  “necunoscuţi” tatoneaza în fapt potenţialităţi, caută diferenţierea dintre eventualii parteneri şi competitori căci, la nivel mondial, o asemenea arena este locul ideal pentru a explora o dimenisune nouă în busines-ul reprezentat de cercetarea ştiinţifică. Se schimbă amabilităţi, cărţi de vizită, se spun vorbe frumoase dar în fond, fiecare îşi urmează propria dezvoltare. În plus, fiecare este conştient că IDEILE au VALOARE! Nu atât produsul final ci IDEEA, CONEPTUL, PROTOTIPUL… adică NOUTATEA! În spatele unei idei bune se află un munte de bani. Din păcate însă, acolo unde sunt implicate valori materiale, comunicarea se face cel puţin prudent, dacă nu limitat sau chiar distorsionat voluntar. Lumea Ideilor întâlneşte aici Lumea Concretă, tangibilă, bazată pe competiţie, pe concurenţă (mai mult sau mai puţin etică). Am avut şansa să particip la zeci de conferinţe internaţionale, de la Santa Fe la Aspen, de la Marsilia la Moscova, de la Amsterdam la Roma… şi de fiecare dată am venit cu zeci de cărţi de vizită, puncte de contact între oameni importanţi. Le-am scris două rânduri …vorbe de “mână întinsă” către o posibilă colaborare … dar rar am aşteptat ca cineva să şi răspundă. O politeţe normală, gânduri bune…semne de posibilă raîntâlnire şi atât.

Pentru a dezvolta o societate însă, pentru a genera un mediu propice dezvoltarii şi valorificării gândirii, pentru a crea cu-adevărat o civilizaţie şi nu doar o comunitate socială, este nevoie de o altă circulaţie a informaţiilor, de o altă modalitate de stimulare şi împărtăşire a gândurilor: necenzurat, neblocat de frica de a nu fi furat de idei, cu bucuria dăruirii şi fără frica de a fi ridicol... Gândurile trebuie să treacă de la unul la altul continuu, nedistorsionate de intenţiile şi fricile noastre, pentru a se rafina în acest creier colectiv pe care societatea îl constituie. Apoi, la capătul acestui joc colectiv, într-o anumită minte (mai pregatită poate) se declanşează acel EVRICA! şi toată lumea face un pas înainte!

Automatele celulare au sugerat un fapt interesat: o lege locală, o constrângere “respectată” de toate “celulele” ce alcătuiesc un sistem, generează la scară globală o evoluţie specifică, evoluţie ce nu poate fi dedusă din studiul oricât de amănunţit al comportamentului unei celule (al legii). Dacă se respectă un anume joc, o anumită relaţionare, conduită, efectul jocului la scara unui grup, a unei “naţiuni” se transformă brusc într-un pattern comportamental de grup. Putem spune că s-a născut un grup (proces emergent), o entitate “stabilă” pe un anumit palier (superior celulelor componente) caracterizat printr-o cultură specifică (cultură în sens larg). Ceea ce ne-a arătat ştiinţa Complexităţii vis-a- vis de acest subiect al structurării sociale este faptul că o societate este un Organism ( si nu un sistem) ce se naşte (nu se proiectează)… Este rodul unui proces “viu”, al interacţiunilor dintre oamenii ce o compun, un proces neplanificat şi neimpus printr-un set de legi “globale”. Odată născut grupul, fiecare celulă se comportă subordonat faţă de “interesul” entităţii superioare: Grupul!

Dacă s-a născut de exemplu comunitatea EMO, fiecare celulă componentă va vedea cu prioritate nevoia grupului din care face parte. Va da viaţă, prin însuşi comportamentul propriu, spiritului entităţii EMO! Acesta “va dicta” valorile, calea de urmat, modul de interacţiune în grup, structura comportamentală de la lifestyle la atitudinea afişată în public. Chiar dacă la un moment dat, o clipă de luciditate dă la oparte vălul ce acoperă goliciunea sau inadvertenţa conceptuală de bază ce a generat însuşi grupul, “celula”, individul, nu va avea putere să iasă din “organism”, iar partea raţională va găsi imediat motivaţii pentru a închide acea clipă de luciditate … Este greu de ieşit dintr-un grup aşa cum este greu de născut un grup! Este şi mai greu de transformat un grup … el trebuie mai întâi să “moară” … ca să renască într-o altă structură… Ori aceasta este însăşi sensul schimbării de mentalitate!

Vorbim despre nevoia unei schimbări profunde de vreo 20 de ani! Acuzăm în stanga şi în dreapta… dar nu vrem să înţelegem că o structură nouă, aşa cum poate ne-am dori, se NAŞTE doar din propriile noastre interacţiuni, discuţii, atitudini, vise şi utopii… Putem critica oricât o situaţie dar nu o putem schimba prin externalizarea, oricât de inteligentă şi corectă, a unei clase politice care să conducă… Ce? ceea ce nu s-a transformat încă în “celulele” corpului social? Este ca şi când i-ai pune ficatului, o celulă de plămân ca şef… tot ca ficat va funcţiona… Dialogul nostru este însuşi “pulsul” societăţii, după cum clasa politică este partea vizibilă a acestui misterios organism social, invizibil ochilor noştri actuali. Nu degeaba se spune…  La aşa subalterni …aşa şefi…. O schimbare de mentalitate, pe care o dorim cu toţii, nu se poate face PLANIFICAT ci ea se NAŞTE, nu când dorim noi ci doar atunci când sunt asigurate condiţiile de naştere.

Poate ceea ce nu ştim încă să facem este să ne BUCURAM de BUCURIA vecinului. De ce oare doare BUCURIA ALTUIA? De unde vine ….capra vecinului…Este oare o amprentă aşa de profundă a celor nascuţi pe aceste meleaguri, cea de a nu şti să se ADUNE … „sunt cei mai viteji dintre TRACI … dar nu vor fi niciodată puternici căci nu ştiu să se adune….” zicea Herodot. Ideea unui proiect, în loc să adune susţinători şi acţionari…naşte invidie şi imediat …o explozie de alte idei similare care evident că nu vor fi transpunse niciodată din lipsa celor ce pot să acţioneze…. S-au scris atâtea despre defectele românilor! Le-am adunat noi pe toate! Aproape ca nu mai este loc pentru a reverbera atributele şi epitetele pe care ni le aruncăm cu atâta generozitate între noi, cei vorbitori de limbă română, fără să ne dăm seama că în acest mod stăm pe loc ! Nu evoluam nici noi şi, mult mai grav, nu îi ajutăm nici pe copiii noştri să evolueze, lăsându-le moştenire o asemenea imagine aberantă, murdară, de Rău al lumii! La radio şi la televizor, de bon ton este să faci imediat o precizare asociată oricărei oribilităţi prezentate (pe care fie vorba între noi, am văzut-o la fel de clar şi în altă parte al lumii, în zona civilizată cum se spune)…”căci doar eşti în România, la ce te poţi aştepta…” Cred că ne este frică chiar să şi imaginăm o altă lume! Să fie oare doar comoditate? lene? laşitate? Considerăm că alţii trebuie să o facă ( dar când cineva ne impune ceva sărim în sus imediat… cine esti tu să îmi spui cum să fac…). Ne subordonăm însă imediat Altuia, a Celui din afară, chiar dacă înăuntru avem cu toţii valori recunoscute (pe care le evidenţiem doar după moartea lor).

Acesta şi toate cele care se tot scriu despre noi românii sunt de cele mai multe ori adevăruri! Le simţim cu toţii şi nu cred că simpla disociere de România prin plecare şi uitare este soluţia chiar şi individuală (dovadă stau însăşi aceste articole publicate in limba română in ACUM.tv – o dovadă că ne pasă) căci pentru ca o “celulă” să fie cu-adevărat metabolizată într-un alt corp social trebuie timp, vreo două, trei generaţii.

Remarc continuu asimetri ce nu mi se par cel puţin corecte dacă nu şi neetice : un român se consideră imediat după primirea cetaţeniei: american, englez, german… în schimb un român care vorbeste despre un alt român scrie: un german, venit cu familia în România acum vreo 500 ani, a făcut o extraordinară afacere aici în România?!. (personal consider că după 500 de ani trăiţi într-o ţară este absurd să te dai drept altcineva). Cred că etichete şi preconcepte naţionale sau naţionaliste sunt depăşite azi, când atâţia tineri din toate naţiile se plimbă prin lume, dintr-un loc în altul, se căsătoresc, se amestecă… Cultura globală este în schimbare… Totul “fierbe” apropiindu-se de un punct critic! Ori tocmai acest punct critic este poate o şansă a României şi a românului “de a-şi croii o altă viaţă”. Cine mai bine decât el îşi cunoaşte defectele! Sunt spuse şi răspuse! Avem deci o diagnoză! Ni le asumăm? Care ne aparţin prin structura culturală, educaţională, sunt în firea noastră şi care sunt induse exterior, sunt doar o imagine pusă şi întreţinută voit sau accidental de ‘valurile” istoriei? Dacă vrei cu-adevărat să schimbi ceva trebuie mai întâi să vezi ce este de schimbat şi apoi să ai voinţa şi ştiinţa de a schimba! Ştiinţa Complexităţii ne spune cum am putea să abordăm probleme sociale, educaţionale, mentale… Am putea deci încerca! Avem însă VOINŢA? Avem tăria de a învinge frica unui pas către NECUNOSCUT… în fond şi la urma urmei, cu ‘eticheta de român” ne-am şi obişnuit, noi cei de-aici, iar cei de …dincolo, nu se mai simt a face parte din… “aici” aşa că…

Este GREU, spun majoritatea celor cu care discut asemenea subiecte! Nu merită!? Să fie oare aşa? Personal cred că românului, deşi pozează într-o personalitate dinamică, dornică de a înfrunta lumi noi, în fond îi este frică de a fi vector de schimbare! Poate istoria, poate poziţia geopolitică a generat această atitudine… “să luăm lucruri sigure, verificate de …alţii; ce să tot experimentăm noi…”! Poanta este că în curand, dacă evoluţia spre Singularitate este cea prezentată în numărul trecut, nu vor prea mai fi “deţinători” de soluţii adecvate vitezei cu care se schimbă totul, aşa că ar fi bine poate să începem să exersăm asumarea propriilor păreri, nu a celor cu care uneori suntem obligaţi să “defilăm”, căci …dă bine social, în business… Să dăm masca jos şi să facem un exerciţiu de creativitate în a imagina măcar o altfel de LUME, dincolo de Singularitate!

Poate cel mai mare duşman al celui ce s-ar încumeta să încerce o schimbare este senzaţia generată de percepţia unei dimensiuni cantitative a procesului… Cum aş putea eu, o celulă aşa de mică, să schimb o mentalitate la scara unei naţiuni!!! Sunt prea mic… unul mic nu poate schimba pe cei mulţi! Este o gândire liniară, tipică perioadei industriale! Întotdeauna istoria ne-a arătat că schimbarea socială a pornit de la un pionier, de la un vizionar, de la singur Om…şi apoi s-a răspândit precum o avalanşă! Efectul “bulgărelui de zăpadă” este şi el un bun exemplu al modelului pe care Per Bak la inventat pentru a studia asemenea procese pe care le-a numit: de criticalitate cu auto-organizare. Modelul sau mai poate fi numit şi “jocul funcţionarilor nevrotici”


Conceptul de Criticalitate Autoorganizata, a fost propus in 1987 de danezul Bak.[„Self- Organized Criticality”, Scientific American, Jan. 1991]. El defineşte un model ce merită puţină atenţie căci aduce ceva nou în jurul norului de noţiuni vagi legate de întâmplare, aleator, hazard şi hoas. Modelul este utilizat în studiile de complexitate care afirmă că, prin cooperarea părţilor, întregul capătă proprietăţi noi, neaşteptate şi neidentificabile din studiul oricât de amanunţit al părţilor. Că în mod natural, un sistem de acest gen trece prin perioade calme şi perioade “tumultuase”, fără ca în mod special să existe o cauză pentru acest mod de comportare.

Pentru a înţelege mai bine proprietăţile unui asemenea sistem… complex, iată pe scurt modelul numit „sistemul birocratilor nevrotici”, prototip de gândire pentru ceea ce se numeşte: criticalitate autoorganizată.  De aici s-a dezvoltat treptat teoria automatelor celulare, a reţelelor neurale, a agenţilor inteligenţi, a modelării proceselor socio-economice, etc…

Să ne imaginăm o cameră; (zidurile formează interfaţa (frontiera, membrana) ce separă sistemul de exterior iar ferestrele constituie Ieşirile din sistem). În cameră, sunt frumos ordonate un număr de birouri, la care vor lucra „birocraţii” noştri. Prin modul de amplasare al birourilor, fiecare are patru vecini: unul în faţă altul în spate, unul la dreapta altul la stânga. E ora 7, momentul de iniţializare al unui „joc” cu consecinţe neaşteptate.

Este bine cunoscut rolul fiecărui funcţionar, cel de a „rezolva dosare”, sarcini distribuite cu regularitate de un Şef, (identificat în acest model cu Intrarea în sistem). Şi să ne imaginăm un fel de ploaie de dosare, care „cad” de undeva de sus (de la sefu’), pe masa funcţionarului, ce tresare la „contactul” cu o primă sarcină. Dar el este un funcţionar cu state vechi în servici şi nu se sperie aşa, cu una cu două. Oricum mai este valabilă ideea că: ce poţi face azi, lasă pe mâine căci poimâine poate nu mai este nevoie! Aşa că, dosarul rămâne pe masa funcţionarului, care continuă să stea liniştit. (deşi a fost aplicată o sarcină în lumea “fizică”, sistemul nu reacţionează…cumulează local istorie… tensiune… ).

Dar dosarele cad şi cad, şi statistic vorbind vine şi momentul în care se cumulează două, apoi trei dosare pe masa unui funcţionar oarecare. Starea lui de stres creşte şi se transforma într-o adevarată criză, atunci cănd apare cel de-al patrulea dosar. Este picătura care a umplut paharul! Trebuie să facă ceva. Şi ce poate fi mai „normal”  într-o asemenea situaţie, când tot nu mai poate rezolva nimic, pe un asemenea fundal de stres: să distribuie vecinilor propria sarcină. Căci de ce oare sunt făcuţi vecinii! Un dosar în faţă, unul în spate, unul la stânga, altul la dreapta, şi gata! totul este „curat”. Funcţionarul s-a relaxat.

Se poate întâmpla însă ca această mutare să surprindă un vecin cu trei dosare pe masă, iar acest mic „ajutor” din lateral să-l aducă şi pe el într-o stare critică. Nici o problemă, căci şi el ştie să repete procedeul, pasând mai departe „pisica”, adică sarcinile, relaxandu-se în consecinţă. Se poate genera astfel, din aproape în aproape, o avalanşă de dosare, care, în cele din urmă va ajunge la acei funcţionari „privilegiaţi” care stau în apropierea ferestrei, şi care vor rezolva problema aruncând pe geam „surplusul” corespunzator . Şi astfel, se autogenerează un efect spectaculos pentru cel aflat afară, dincolo de frontiera sistemului, care vede din când în când, după un anumit timp faţă de ora 7, după ce funcţionarii au devenit cu adevărat nevrotici, la intervale greu de precizat, aglomerări de dosare, avalanşe, („clustere”-termen consacrat aglomerărilor, îngrămădirilor). Şi aceasta cu toate că intrarea în sistem, adică Şeful, distribuie sarcinile elementare (câte un dosar) în mod regulat în timp.

Sistemul, prin faptul că permite o acumulare locală, până la un anumit prag, răspunde discontinuu la o „excitare” constantă, chiar şi mică ca intensitate. El formeaza avalanşe de toate mărimile, fluctuând de la o stare critică la alta (mai mult sau mai puţin critică- dar tot critică). Dacă însumăm numărul de dosare la un moment dat şi îl impărţim la numărul de funcţionari, putem „construi” un estimator pentru gradul de „stres” din birou, iar studiul fluctuaţiei în timp a acestui estimator poate fi de un real folos în înţelegerea dinamicii şi evoluţiei unor asemenea sisteme.

Ca să rezum ce ne învaţă acest model:

a) Cauze identice, mici ca intensitate pot declanşa efecte minore dar şi „catastrofe”, prin aceleaşi mecanisme de funcţionare; (deci nu trebuie căutate întotdeauna relaţii de proporţionalitate între cauza şi efect- căci este posibil ca buturuga mică să răstoarne carul mare).

b) Efecte majore, de tip catastrofă, pot fi consecinţa atât a unor cauze majore externe sistemului, dar şi datorate unor cauze minore ce declanşează, prin mecanisme de tip avalanşă, reorganizări interne ale sistemului analizat; catastrofa face parte integrantă din funcţionarea unui asemenea sistem; un eveniment elementar poate afecta oricât de multe elemente ale sistemului, un eveniment elementar are efecte de toate mărimile, (efecte produse prin reacţii în lanţ), distribuţia după mărime a efectelor declanşate de către un eveniment elementar urmează o lege de putere;

c) Avalanşa este o reacţie în lanţ, şir de istabilităţi locale, de strări critice şi bifurcaţii. Sistemele complexe nu ajung niciodată la echilibru, ci evoluează de la o stare critică la alta, întreţinute de fluxuri de energie-materie (evoluţie departe de echilibrul termodinamic).

Să fie oare asta o trăsătura generală a viului, care se zbate pentru supravieţuire, visând liniştea, echilibrul, dar având parte numai de agitatie, crize, haos? Să fie oare această frământare un „blestem” sau un „dar divin”, o dovadă palpabilă a transformării spiritului? Din nou întrebări la care poate unii vor găsi şi răspuns. Aplicaţia ar putea fi… Viaţa noastră! Miza: supravieţuirea speciei şi poate, de ce nu, îndreptarea românului din mulţimea de păcate de care el însuşi şi le recunoaşte cu atâta fervoare !

http://www.youtube.com/watch?v=XUz1ZI-w6LQ&feature=related

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Andrea Ghita: (7-7-2010 la 05:25)

    Am citit articolul cu mult interes si imi permit sa mentionez un fapt care are legatura cu el.
    In 1998 aparea la UT Press din Cluj, una din cartile tatalui Imre Székely (1922 – 1999), profesor universitar, dr.docent, seful Catedrei de Mecanisme de la Universitatea Tehnica din Cluj, intitulata „Rationamenmte in teoria si practica mecanismelor”. Cartea, prea putin raspandita din cauza viciilor de difuzare din anii aceia, cuprinde o viziune originala asupra subiectului si are urmatoarea dedicatie: „Dedic aceasta lucrare studentilor si absolventilor Universitatii Tehnice din Cluj si tuturor celor care stiu sa se bucure de bucuria altora”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (7-7-2010 la 13:03)

    Excelenta exemplificare a teoriei complexitatii, pe intelesul tuturor. Florin, as vrea sa te intreb: exista modele de identificare a sistemelor aflate in stari tensionate pe care le poate rasturna o „buturuga mica” sau „picatura care a umplut paharul”? Vrei sa scrii despre asta sau sa ne indici o bibligrafie? Sau, si mai bine, ambele?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.17.239