caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Mircea Nedelciu şi experimentalismul

de (13-6-2010)

„Dictatura auctorială.  Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu” de Ioana Geacăr a fost premiată la Galele APLER 2009 cu Diploma de excelenţă a Cercului literar „Geo Bogza” din Câmpina, editor al publicaţiei culturale „Revista Nouă”.

S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariţia lui Mircea Nedelciu.  După suma manifestărilor publice (modeste şi anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului şi a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare şi nivelare.

Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărţile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă acelaşi interes. O parodie după Povestea poveştilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neţinută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influenţată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, şi nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susţină retorica noilor forme promovate de ultimile generaţii de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ţine locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susţinere şi inovării disciplinei. Observaţie valabilă, în parte, şi pentru metoda domnului Manolescu care şi-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic…

Familiarizat şi dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” şi „noul roman francez”, de unde împrumută şi prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanţei de circumstanţă pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înţeles şi preţuit în mod real doar de conclavul prietenesc şi foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ş.a.). Criticii generaţiei lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun – m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul şi să recupereze valoarea valenţelor unei mişcări literare care se ştie că şi-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranşant şi de ingenios, la urma urmei, tirania convenţiilor şi, mai ales, fixaţia redundantă a aşa-zisei teme a obsedantului deceniu.

L-am cunoscut foarte bine pe Mircea Nedelciu şi ştiu că în ultima parte a vieţii, grav bolnav, era foarte îngrijorat în privinţa viitorului literaturii sale şi a grupului în care a debutat, a poststructuralismului şi experimentalismului textualist în genere. Nedelciu urmărea cu atenţie evoluţia prozei optzeciştilor, interesat deopotrivă atât de filonul realismului ficţional spre care s-a îndreptat în anii ’90 un Mircea Cărtărescu cât şi de cel cu spectru foarte larg (satiric, parodic, etc.) al reductivismului minimal cultivat inconsecvent, printre alţii, de Ioan Groşan, Sorin Preda şi alţii. În cadrul dezbaterilor organizate de ASPRO în sediul TNB (Lăptăria lui Enache), cât l-au mai ţinut puterile, Mircea Nedelciu a încercat să resuscite interesul tinerilor creatori şi critici pentru inovarea şi reformarea formelor de literatură, creând în acest scop, susţinut fiind de ASPRO, şi un râvnit Premiu pentru experiment, realizat de prietenul său pictorul Ion Dumitriu, întitulat Cornul de Berbec.
Posteritatea critică a lui Mircea Nedelciu, în ciuda marii influenţe pe care a avut-o în cadrul grupului generaţionist este modestă. In afara studiului Experimentalismul literar postbelic românesc semnat de Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun (1998), în care rolul său vizavi de generarea experimentalismului optzecist este bine subliniat, de câteva teze de doctorat netipărite ale căror subiecte sunt inspirate de universul operei fondatorului „ingineriei textuale”, precum şi de monografia Mircea Nedelciu alcătuită de Al. Th. Ionescu (2001), în rest, aş zice, nimic notabil ca recapitulaţie ori sinteză…
Iată însă şi surpriza… La începutul anului 2009 este pusă în circulaţie, cu data preparaţiei tipografice în 2008, „Dictatura auctorială”, subintitulată Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu de Ioana Geacăr. Poetă delicată şi discretă cu intermitente ieşiri eseistice inspirate mai cu seamă de spaţiul literaturii franceze, la prima vedere, nimic, dar absolut nimic nu o recomanda pe Ioana Geacăr în postura de exeget (şi încă unul, cum se va vedea, destul de calificat) al operei lui Nedelciu. Dar aşa potriveşte uneori destinul întâmplările! În fine, cel care scrie a văzut altele şi mai şi…
Fără ambiţii demesurate, epurată aproape programatic de orice tentaţie polemică, Dictatura auctorială (un titlu la care, personal, nu ader) este o lectură independentă şi foarte aplicată (în totul valabilă), „bucată cu bucată”, a pieselor din cele patru volume antume de proză scurtă(1979-1989), precum şi a romanelor lui Mircea Nedelciu, inclusiv Zodia Scafandrului apărut postum. Mai mult formal, analiza propriu-zisă este precedată de un capitol de numai cinci pagini (Postmodernism & Experimentalism) care, dacă nu serveşte ca avant propos necesar ori cuvânt înainte încearcă totuşi să racordeze discuţia despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu la unele dintre teoriile modernităţii imediate. Nu ştiu dacă e vorba de o inapetenţă speculativă, dar Ioana Geacăr îşi refuză obstinat plăcerea de a teoretiza despre postmodernism (ce nu s-a spus!?), la fel cum refuză a fixa teoretic însuşi conceptul de experimentalism la Mircea Nedelciu (despre asta e vorba, nu?), preferând a-l lăsa pe cititor, dacă ţine cu tot dinadinsul, să-l deducă, inducă, ghicească etc. Din citatele de autoritate la care recurge se poate concluziona că exegetul dă credit concepţiei după care postmodernismul este o întreprindere culturală (Linda Hutcheon?) care ar putea să marcheze cadrul unei bătălii, pentru zămislirea a ceva nou. Încă activ astăzi, el s-ar manifesta prin contradicţii (academic-popular, sau elitist-accesibil); pluralizare, amestec; ironie, descentralizare, prodiere, intertextualitate etc., etc. Exacerbat în postmodernism, ca dominantă a epocii căreia îi dă un aspect de sumă culturală, expertimentalismul îi pare, autorului nostru „deşi rămâne, după părerea sa, încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins”, mai de grabă o atitudine, decât un curent literar (…), o atitudine a unui mare autor de a transgresa limitele timpului său. Fără subtilităţi de prisos aşadar, Ioana Geacăr lasă să se înţeleagă că experimentalismul, ca inovaţie a backgroundului cultural, este miza pe care trebuie să parieze orice scriitor mare, no just Nedelciu…
Pe tot parcursul cărţii, exegeta reciteşte proza scurtă, încercând, cu emoţie, să vadă, mai ales, cum a rezistat acest gen de scriitură timpului, dincolo de trimiterile ori conotaţiile aluzive (esopice) din sfera social-politică atât de prizate de cititorii anilor ’80-’90. Lectura metodică, alertă şi tenace (I.G. îşi creează din mers o predicaţie critică sincopată şi abreviată, vie, netributară uzajului curent) învederează de la bun început faptul – pentru a nu lungi vorba – că textele din primul volum, mai ales, rezistă şi înfruntă cu succes timpul, tocmai pentru că, preocupat îndeosebi de tehnică la debut, Nedelciu a scris evident mai înainte de orice o literatură tehnică, derobată ostentativ tocmai de balastul mesajului, lipsită de transcendenţă, cu o singură coordonată, orizontalitatea… Mai apoi, ceva mai preocupat de estetic, poate, în Efectul de ecou controlat – al doilea volum de proze scurte -, parodiind masiv realul, scrie I.G., Mircea Nedelciu a încercat, printre altele, de exemplu, să impună parodic o specie saprofită, balada în proză, ecou al literaturii angajate din perioada comunistă, id est: „care folosea tonul înalt în poezia oficială, de glorificare a nimicului”.
Frapată evident de plăcerea întelectuală a reconstituirii realului din fragmentarismul şi jocul de puzzle al textelor volumului pomenit, tehnică împunând cititorului „specializat”, în multitudinea perspectivelor despletite de text, când o insolită viziune browniană ,când amintindu-i maniera fovişilor şi a pointilistilor, când varietatea tehnicilor de filmare, Ioana Geacăr se lasă cucerită pe măsura elaborării eseului său de o lectură fidel-infidelă (care i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Nedelciu!), ceea ce, până la urmă, nu e decât modul ei onest de a adera la maniera provocatoare de a scrie a prozatorului. În acest sens, inventariind pedant nucleele prozastice şi resursele autoreferenţiale ale operei, ori invocând abordări teoretice din afara programului ei (Eliade, Fox Madow Ford, Deleuze, W. Kayser, Faulkner, E.W. Parks etc.), Ioana Geacăr oferă feedback-ului lecturii textului lui Nedelciu un suport ideologic suplimentar, or, această îmbogăţire şi nu mai puţin trădare constituie implicit chiar propria ei variantă (să-i spunem intertextuală) de răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o din capul locului vizavi de valabilitatea şi perenitatea prozei celui mai important prozator experimentalist postbelic.
Simptomatic, lectura creativă a Ioanei Geacăr întâmpină în analiza pe Amendament la instinctul proprietăţii (al 3-lea volum de proze scurte) o agasantă reacţie de respingere provocată de tiranicele interpuneri auctoriale care, prin desele metatexte (amendamente) ale personajului-autor, violează tocmai libertatea ideală a personajului-cititor. Angrenat de plăcere în jocul textual, aproape fatal, cititorul împreună cu exegetul sfârşesc prin a recunoaşte că nu sunt decât cobaii experimentului labirintic al scriitorului postmodernist (i.e. Nedelciu).
Pe de altă parte, la un nivel comprehensiv superior, permanenta raportare a textelor noi la cele din volumele anterioare (prin personaje, medii de viaţă comune, aceleaşi locuri şi peisaje etc.) o fac pe eseistă să considere – şi aceasta este poate cea mai originală prefigurare a grilei ei de lectură – că integrala prozei scurte a lui Nedelciu seamănă sau chiar este un adevărat roman fragmentat şi intersectat… Interesant de observat, dincolo de amănuntul că Ioana Geacăr nu-şi ia nici o precauţie când discută romanele lui Nedelciu, ignorând aproape orice determinism istorico-artistic, de la culoarea social-politică a epocii, să zicem, şi discernabilile influenţe letriste ale structuralismului francez, până la dezideratele programului ideologic generaţionist al literaturii optzeciste (prefeţe, scrisori, interviuri, polemici), este faptul că exegetul extrage din experimentalismul schemelor tehnice şi încărcătura artistică a prozei scurte (mai cu seamă din ultimul volum: Şi ieri va fi o zi – 1989), scheletul pe care se vor dezvolta (preluând teme şi motive, personaje, notele personale de poetică experimentală, dar mai cu seamă, cel mai puternic liant – autorul ca personaj al operei sale) romanele. Pe această linie, dezvoltând o idee mai veche din Tipografi şi topografi, metaromanul Tratament fabulatoriu (o alegorie a societăţii comuniste), notează exegeta, „e scris cu aceeaşi experienţă de scriitor experimental, prin combinarea tehnicilor exersate în proza scurtă, prin amestecul de mărci gramaticale, stiluri, genuri şi specii literare, eşantioane de limbaj, fragmentarism, amestecul vocilor, mai ales că dialogurile nu sunt marcate grafic”.

Repunând pe tapet problema spinoasă a experimentalismului lui Mircea Nedelciu, cultivat, la rându-i, de generaţia optzecistă mai ales ca virtuozitate tehnică (textualistă), eseul Ioanei Geacăr are meritul, chiar dacă pune în paranteză una din laturile lui cele mai importante, aceea de mişcare de rezistenţă etică şi ideologică, de a încercui unul dintre momentele cele mai interesante ale modernismului literar românesc, experimentalismul post-avangardist şi orientarea textualistă a optzeciştilor.

Articolul a fost publicat în revista „Argeş” nr. 5/2010.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.230.1.126