caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Seminte pentru viitor



 

Jucăriile mileniului III

de (13-6-2010)
2 ecouri

De fiecare dată când sunt invitat într-o familie cu copii sub 6 ani, sunt fascinat de mormanul de jucării ce sufocă pur şi simplu camera… Mă uit la ele şi nu pot să nu remarc sărăcia de informaţii pe care o poartă fiecare jucărie în parte…  „coji” frumos colorate din plastic ce imită obiectele celor mari: de la telefoane mobile la pistoale, de la bucătăria cu toate facilităţile, inclusiv maşina de spălat vase (?!) şi până la celebra galerie de cosmetice şi accesorii mondene ale păpuşilor Barby… Îi facem imitatori ai activităţilor şi obiceiurilor celor mari, crezând (sau sperând) că aşa îi vom ajuta în viaţă. Apoi mă uit la copii şi îmi dau seama că acest gen de jucării nu mai sunt de actualitate… sunt poate rămăşiţe ale istoriei noastre, ale părerii noastre limitate şi deformate despre nevoile copiilor mileniului III… Sunt expresia lipsei noastre de percepţie a nevoilor reale ale copiilor chemaţi în lume să rezolve probleme de nanotehnologie, de tehnologii cuantice, de bioastrofizica, de infodinamica si econofizică, de jurisdinamică  şi genetică… iar formarea abilităţilor pentru o asemenea lume futurista începe tocmai la această vârstă fragedă.

Ne mirăm cât de repede învaţă să manevreze toate obiectele electrice şi electronice din casă şi în final rămânem uşor frustraţi de dezinvoltura cu care pătrund în lumea Calculatorului şi a Internetului…   După un timp, când dependenţa se instalează, nu ştim cum să-i scoatem din mirajul virtualului, din jocurile ce îi îmbie cu reclame meşteşugite, precum îmbiau trecătorii birturile de-orinioară: loc de popas… loc în care “ne mai trece timpul…”. Încercăm cu forţă să îi readucem în lumea reală, dar de cele mai multe ori este inutil… Au învăţat să se ascundă în spatele unui ecran de sticlă, să aibă curaj să exprime opinii acide doar sub protecţia anonimatului. Au început să confunde realitatea cu virtualitatea servită cu râvnă de o societate în care se vorbeşte de Libertate, de Liberul Arbitru…

Cum să alegi un drum ? Cum să îl înveţi pe un copil să înţeleagă cu adevărat sensul cuvântului Libertate (auto-dezvoltare, asumare, alegere continua între a sta şi a merge, a copia şi a crea, a minţi şi a spune adevărul, a cerceta şi a contempla…). Dificultatea este evidentă, iar timpul rezolvării este dincolo de o viaţă aşa că voi întrerupe şirul gândurilor lăsând-ul pe Marin Sorescu să condenseze poetic problema lantului de bifurcatii


SIMETRIE
Marin Sorescu

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala…

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Bifurcaţii, decizii, greşeli, durere… transformare, luminare, cunoaştere, experienţă, înţelepciune, iluminare… transcendenţă … Un drum greu ce începe din prima zi de viaţă, în care puiul de Om depinde teribil de mult de cei din jur, de deschiderea lor mentală, de răbdare şi disponibilitate fizică, de capacitatea de a pregăti pentru viaţă o nouă fiinţă. Jucăriile şi natura jocului sunt aici pietre de temelie ale calităţii viitorului… sunt şi ele “seminţe pentru Viitor”.

Uitându-te la ochii lor largi deschişi din prima lor zi de viaţă, este evident că au nevoie de altfel de mediu, cum evident este şi faptul că nu mai putem externaliza funcţia de părinte decât cu preţul ratării spirituale a copilului…Jucăria nu mai este o „monedă” prin care ne cumpărăm de la copiii noştri timp liber pentru activităţile personale… Doar 5 minute- cât nu apucăm nici măcar să bem o bere „liniştiţi”- cam atât îi trebuie unui copil al zilelor noastre să extragă tot ce poate învăţa nou din jucăria cumpărată… sofisticată şi „machiată” astfel încât părinţii să o cumpere… Apoi, jucaria este abandonată …şi-a făcut datoria … iar copilul tanjeşte după altceva! Oricum CEVA ce nu îi poate oferi nici o jucarie, nici chiar robo-câinii japoneji cu inteligenţă artificială care învaţă şi care  mimează… sentimete (?!). Acel ceva este dialogul cu părintele în jurul unor jucării inteligente, a unor kituri si jocuri menite să îi deschidă pofta de viaţă, de explorare, de auto-educare … de pregătire pentru lumea secolului XXI.


Copiii noştri sunt cei ce vor încerca să străpunga cea de a III-a dimensiune geometrică, de a înţelege şi utiliza „forţa gândului” şi a încerca să reabiliteze starea de sănătate a planetei noastre, aşa de bolnavă acum, intoxicată şi epuizată de toate dorinţele noastre! Nu degeaba a avut aşa un succes Harry Potter sau AVATAR! Cred că ar trebui să ne gândim mult când cumpărăm o jucarie pentru Crăciun sau Paşti, sau pentru o zi onomastică sau pentru a face pur şi simplu o bucurie copilului… Nu valoarea şi nici cantitatea, mărimea cutiei sau calitatea copiei (vezi maşinuţele pentru copii) nu îl va face fericit pe micuţul nostru… ci acele lucruri simple ce pot căpăta valore în interacţiunea Copil – Părinte, acele jucării ce nu sunt în fond decât punţi de lagătură afectivă şi spirituală… jucării animate de cei mari, într-un timp dăruit cu-adevărat celor mici…

Sunt convins că este necesară o şcoală pentru părinţii copiilor indigo sau de cristal …sau stelari… o şcoală în care să înveţe cum să se poarte cu un asemenea copil, cum să îl observe, cum să îl cunoască şi apoi să îi structureze un mediu personalizat cu sau fără jucării scumpe dar sigur cu dragoste şi cu prezenţă concretă, directă, nemijlocită de o bonă plătită bine ,,,ce stie şi limbi străine?!?  Apoi este nevoie de o altă şcoală, o şcoală “fără ziduri” în care copilul să descopere UNIVERSUL, să se bucure când mai află ceva şi nu să plângă precum fetiţa de 7 ani a unei prietene de familie care îi spune mamei din ce în ce mai des: “Nu vreau să mă mai duc acolo… poate tu nu îţi dai seama …dar acolo simt cum îmi trece viaţa!!!” – închei citatul autentic şi îmi pare rău ca nu am reusit să înregistrez restul dialogului, căci nu era vorba despre o simplă plângere a unui copil răsfăţat sau needucat, ci o fiinţă deja lucidă, în ciuda vârstei, capabilă să evalueze coerent şi să prezinte argumentat, blazarea învăţătoarei, mediocritatea colegilor şi redundanţa unor informaţii cunoscute încă de la 4 ani. Sunt multe de spus dar încerc să sugerez situaţia printr-o altă poezie:

Băieţelul
de Helen E. Buckley

Odată un băieţel s-a dus la şcoală.
Era un băieţel chiar foarte mic.
Iar şcoala era chiar foarte mare.
Dar când băieţelul
Văzu că poate intra în clasa lui
Direct pe uşa de-afară
Fu foarte fericit.
Şi şcoala nu mai păru
Chiar atât de mare.
Într-o dimineaţă,
Când băieţelul se afla la şcoală de ceva vreme,
Învăţătoarea a spus:
„Astăzi o să facem un desen”.
„Bine!”, se gândi băieţelul.
Îi plăcea să deseneze.
Putea să facă tot felul de lucruri:
Lei şi tigri,
Trenuri şi bărci –
Aşa că scoase creioanele colorate
Şi începu să deseneze.
Dar învăţătoarea spuse:
„Aşteptaţi! Înca nu puteţi să începeţi!”
Şi aşteptă până când toţi erau pregăţiti.
„Acum”, spuse învăţătoarea,
„O să desenam nişte flori”.
„Bun!”, gândi băieţelul,
Lui îi placea să facă flori,
Aşa că începu să deseneze flori frumoase
Cu creioanele roz, portocaliu şi albastru.
Dar învăţătoarea spuse,
„Aşteptaţi! Şi o să vă arăt eu cum”.
Şi desenă o floare pe tabla.
Era o floare roşie cu tulpină verde.
„Gata”, spuse învăţătoarea.
„Acum puteţi începe”.
Băieţelul se uită la floarea învăţătoarei.
Apoi se uită la floarea sa,
Îi plăcea mai mult a lui.
Dar nu spuse nimănui,
Întoarse foaia pe partea cealaltă
Şi făcu o floare ca a învăţătoarei lui.
Era roşie, cu tulpină verde.
Într-o altă zi,
Când băieţelul deschise singur
Uşa de la intrare,
Învăţătoarea spuse,
„Astăzi o să facem ceva din lut”.
„Bine!”, gândi băieţelul.
Îi plăcea lutul.
Putea să facă tot felul de lucruri din lut:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi şoricei,
Maşini şi camioane –
Aşa că începu să frământe şi să întindă
Bucata lui de lut.
Dar învăţătoarea spuse,
„Aşteptaţi! Încă nu e timpul să începeţi!”
Şi aşteptă până când toţi ceilalţi fură gata.
„Acum”, spuse profesoara,
„O să facem o farfurie”.
„Bun!”, gândi băieţelul,
Îi plăcea să facă farfurii,
Aşa că începu să modeleze
Tot felul de farfurii.
Dar învăţătoarea spuse,
„Aşteptaţi! Si vă voi arată eu cum”.
Şi le arată cum să facă
O farfurie adâncă.
„Iată,” spuse profesoara,
„Acum puteţi începe.”
Băieţelul se uită la farfuria învăţătoarei
Apoi se uită la a sa.
Ii plăceau mai mult ale lui,
Dar nu spuse nimanui,
Ci amestecă din nou lutul,
Şi făcu o farfurie ca a învăţătoarei lui.
Era o farfurie adancă.
Foarte curând
Băieţelul învăţă să aştepte
Si să privească
Si să facă lucruri ca ale învăţătoarei lui.
Foarte curând,
Nu mai făcu nici un lucru aşa cum îi plăcea lui.
Apoi se întâmplă
Că familia lui se mută în altă casă,
Intr-un alt oraş.
Iar băieţelul
Trebui să meargă la altă şcoală.

Şcoala asta era şi mai mare
Decât cealaltă,
Şi în clasa lui nu mai intra direct de afară
Şi străbătea un hol lung să ajungă la clasa lui.
Chiar în prima zi
Profesoara spuse,
„Astăzi o să facem un desen”.
„Bine!”, se gândi băieţelul,
Şi aşteptă ca învăţătoarea
Să-i spună ce să facă.
Dar învăţătoarea nu-i spuse nimic.
Se plimba încet printre elevi.
Când ajunse lângă el,
Ii spuse, „Nu vrei să faci un desen?”
„Ba da,” spuse băieţelul.
„Ce o să desenam?”
„Nu ştiu până când nu o să-l faci”, spuse învăţătoarea.
„Cum să-l fac?” întreba băieţelul.
„Oricum îţi va place ţie”, spuse învăţătoarea.
„Şi cu orice culoare vreau?” întrebă băieţelul.
„Cu orice culoare”, spuse profesoara,
„Dacă toată lumea ar face acelaşi desen,
Şi ar folosi aceleaşi culori,
Cum aş mai şti cine l-a facut,
Şi care cui aparţine?”
„Nu ştiu”, spuse băieţelul.
Şi începu să deseneze flori
Roşii, portocalii şi albastre.
Îi plăcea noua lui şcoală,
Chiar dacă nu intra în clasă
Direct de afară.

Din păcate, şcoala, aşa cum este astăzi structurată este mai aproape de imaginea unei „inchisori” a trupului ce treptat, treptat întemniţează şi fantezia, creativitatea, curiozitatea, capacitatea de exprimare a unei păreri, pe rând mintea, sufletul….  Unii o numesc  maturizare, adică acea acomodare cu un spaţiu cazon, în care nu te întrebi ci înveţi să rezolvi, nu prea gândeşti ci cauţi să te strecori cât mai uşor… Un spaţiu în care se intră prin coridoare înguste şi lungi către o clasă cu formă regulată,  paralelipipedică, aridă, cu bănci aşezate una dupa alta… numai bune pentru a învăţa lecţia „de a te ascunde după” cel din faţă… O aşezare în care nu vezi niciodată fizionomia colegului la aflarea unei veşti interesante sau …din contră. Unde singura figură centrală este cea a profesorului, personaj din ce în ce mai obosit, mai plictisit, care a uitat de mult că nu trebuie doar să transmită informaţii ci să formeze OAMENI… Unii văd această (de)formare a RESURSEI UMANE… Alţii nu! O consideră cale către o VIAŢĂ NORMALĂ. Câte sunt de spus şi pe această direcţie dar prefer să închei tot cu o poezie a lui Sorescu.

Marin Sorescu

Cercul

Mergeam pe drum. Era lună, aşa, toamna.
Si mă ajunge din urma şi trece pe lângă mine
Un cerc.
O tuturigă mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urmă: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni…
Si, la urmă, cine să-l azvârle,
Că era mare şi greu – ca o şină de roată de car.

Mă uit înainte; cercul îşi vedea de cale.
Se-nvârtea repede, repede şi făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calotă, de la deal
– Il văzuşi, mă?
– Il văzui. Si începe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat,
Numai Spânu, mai are butii de vin aşa de mari,
Plecă şi se varsă putina…
Ne mirăm noi aşa şi ne dăm cu părerea,
Asta al lui Calotă se făcuse alb, îl cam
speriase drăcovenia,
Si mai apare şi Gligorie.
– Il văzuşi, mă?
– Nu-l văzui. Ce să văd?
– Cercul?
– Care cerc?
Ghiţă al lui Calotă s-a aplecat şi i-a arătat
Urma în ţărână. Lasase o urmă ca de roată
de car.
-E, câte urme de roţi nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, aşa, vălăntoace, prin tot satul.

Unii îI vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei, pe lângă care trecea,
Doi îl vedeau, unul nu…

Stând noi aşa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuva mare…
Si vedem nori de praf…
– Daţi-vă la o parte, că vine… Se-ntoarce…
Venea cercul de la deal, parcă se înroşise puţin
De-atâta alergat, de-atâta inspecţie în
Comuna Bulzeşti…

L-am apucat de mână pe Gligorie:
– Il vezi, mă?
– Ce sa văd?
– Cercul
– Care cerc?
– Asta de trece acum pe lângă noi?
Tu n-auzi că se cutremură pământul, vuieşte, scoate praf…
– Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu văd nimic.

Cercul s-a apropiat… i-am luat seama: să fi zis
Că e roată de cabrioletă? nu, că n-avea spiţe…

Si prea lumina… E aşa ca o aoreolă de sfânt…
Ca şi când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit în praf
Si aoreola lui îl poartă ca o şină…
Si-l îmbracă în strălucire…

Mergea vâjâind… Si se înfierbântase de-atâta învârtit,
Scotea scântei, când se atingea de câte o piatră.
M-am dat mai aproape şi i-am simţit damful:
mirosea a Rotund perfect.

A geometrie… a spumă de geometrie,
Adică esenţa esenţelor…
Am căzut în genunchi,
Aşa de uşor şi de delicat atingea pământul

Plin de gloduri, al satului.
Ba, călca prin Bulzeşti, parcă-ar fi mers
Pe lună, tu-i mama măsii!
Mă trecuseră fiorii şi aproape să-mi dea lacrimile
De atâta cinste şi minune.

– E, acum îI văzuşi? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-şi scotea pământul de sub unghii
Cu un chibrit.
– Ce să văd?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci… du-te unde plecaşi, bă orbetule!
Ca eu n-am ce discuta cu aştia, care nu văd decât
Ce le arată muierea!
– Hai, mă, îI trag pe-al lui Calotă…
Avusei noroc mare cu tine,
Că fuseşi aici… că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeţi sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspecţie
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reusit s-o stingă nici războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut pe planul doi

Si, până la urmă, au biruit ai care nu-l văzuseră.


Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Nicoleta Cadicheanu: (16-6-2010 la 08:14)

    Subiectul articolului este extrem de important. L-as alege chiar drept motivatie pentru un concurs: construiti jucarii pentru copiii mileniului III!(?) In fond, este legat, la propriu, de viitorul planetei.

    Destinul unui copil, in ceea ce priveste relationarea lui sociala de mai tarziu si dezvoltarea lui intelectuala, este influentat in mod covarsitor de parinti sau de cei care ii suplinesc pe acestia. Calitatea morala si afectiva a mediului familial in care se dezvolta un copil este foarte importanta si, in egala masura, abilitatea parintilor de a-i invata pe copii cum sa construiasca si nu sa primeasca lucrul gata facut.

    Dar sunt multe alte aspecte mult mai subtile, care nu tin neaparat de partea practica, sa zic asa. Jocul, care implica reguli, sentimente, actiuni, etc., si jucaria devin extrem de importante in acest context. Ar fi atat de multe de spus…Cred ca virtualul poate pune copilul sau tanarul mai usor in contact cu informatia, dar atingerea filelor unei carti si utilizarea stiloului si a creionului (negru sau colorat) ii pastreaza imaginatia si constanta de timp necesara reflectiei mai aproape de fiinta lui adevarata.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • delia: (27-5-2015 la 13:44)

    http://acum.tv/rubrica/prima/fotografia-zilei/

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69