Îmi scot sandalele.
Pătrund călcând cu teamă pardoseala fierbinte.
Din aluatul pus la dospit,
Printre paşi, de sub tălpile arse,
Se înalţă coloane otrăvite.
Se unduie leneşe, iau forme de oameni palizi,
Într-un spectacol fără început şi fără sfârşit.
Se întind pe plafon abţibilduri, picturi, icoane.
„Aici a trăit odată un sfânt”,
Îmi şopteşte o piatră ascunsă în întunericul de sub tavan.
Plânge cu lacrimi limpezi.
Picură ca secundele.
Se încheagă, coloane albicioase,
Printre paşi, pe sub tălpile arse.
O fi timpul, îmi zic, şi mi-e frică.
Din inima Pământului se înalţă lumină
Printre rocile învrăjbite.
Aruncă umbre pe feţele sfinţilor
Aşezaţi în sicrie din eter pe tavanul ca un cer fără stele.
Dar scheletul acela cocoşat, semn de întrebare,
Este al meu; sunt chiar eu!
Îmi recunosc cele câteva păcate nemărturisite,
Tijele mincinoase din tibia şi din peroneu.
Îmi zâmbeşte strâmb, ca într-o oglindă
În care se reflectă un crâmpei de viaţă din secolul următor.
Păcatele mi se văd toate; o radiografie perfectă.
Din colţul său modest, sfântul îmi zâmbeşte
Admonestându-mă cu deget mustrător:
„Ai reuşit să treci, păcătosule!”
