caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

SFÎNTĂ TINEREŢE LEGIONARĂ

de (4-4-2010)
8 ecouri

La intervale de cîţiva ani, cu o ritmicitate imposibil de explicat în lipsa unui proiect deliberat, numele lui Constantin Noica revine în discuţia culturală. Această prezenţă obstinată are motive să-i nedumerească pe cunoscătorii istoriei recente. Opera lui Noica, ideile sale sînt departe de-a fi cucerit sufragiile marelui public. (Dacă nu credeţi, faceţi o mică experienţă: opriţi oricînd un intelectual umanist şi rugaţi-l să vă precizeze trei concepte fundamentale, care l-au îmbogăţit spiritual, după ce l-a studiat pe sihastrul de la Păltiniş. Răspunsurile din categoria “mda”, “hmm”, “păi” nu se vor pune la socoteală.) Iar cît priveşte urmele lăsate de trecerea sa efectivă prin lume, e jale mare! Etapele lui biografice mai importante au fost marcate de compromis, ambiguitate sau trădare. Şi totuşi, iată că figura sa discutabilă a fost preluată, răsucită şi transformată în punct de referinţă.

În prima tinereţe, C. Noica a fost legionar pătimaş, chiar prim-redactor al oficiosului Buna Vestire. Arestat ulterior, în perioada represiunii comuniste, filosoful a cedat în anchetă, colaborînd umil cu torţionarii, sub privirile îndurerate ale prietenilor: “Şeful [Noica] vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat, care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii. Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (…) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de cîteva ori” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii). Reeducat în timpul detenţiei, scriitorul se propune, la ieşirea din puşcărie, în funcţia de… “antrenor de marxism” pentru tineret. Surîsul dispreţuitor al gardianului e îmbrăţişat spontan, într-un zîmbet de iubire (vezi vol. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru). Condeiul lui se încolonează apoi în şirul celorlalţi propagandişti care, în publicaţia Glasul patriei, intonează muzica sferelor către exilaţii fugiţi de prea mult bine: “Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărţi, îi cunosc versiunile istorice şi îi văd acum faţa românească” (20 aprilie 1965).

Prietenii din Occident aveau toate motivele să rămînă perplecşi. În anii lui de puşcărie, se mobilizaseră şi făcuseră chiar o chetă pentru ca, din banii obţinuţi, să-l răscumpere din ghearele Securităţii. Îndată ce situaţia politică s-a mai relaxat, iar filosoful a primit permisiunea de a călători, enormă le-a fost mirarea să-l vadă transfigurat în agent de influenţă al ceauşismului. Scriitorii români de vază ai exilului se aşază roată în jurul mesagerului, îl ascultă respectuos şi îşi iau notiţe, în timp ce Constantin Noica le explică… farmecul colaboraţionismului. “După prima călătorie, Noica a plecat refuzat de toată lumea. De Cuşa cu violenţă. De noi cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm cînd dădea de ceva incredibil şi exclama, trecîndu-şi mîna prin păr, «C’est pas possible!»” (vezi Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, vol. 2). Abia întors în ţară, filosoful îşi dă întîlnire cu reprezentanţii Securităţii, le descrie cu lux de amănunte situaţiile cunoscute peste graniţă, le dă sugestii privind neutralizarea exilului anticomunist etc. (vezi, de pildă, fragmente din dosarele C.N.S.A.S. publicate în Adevărul literar şi artistic din 29 iulie 2006, p. 4-5). În anii apocaliptici ai ceauşismului agonic, “magistrul” se retrage blazat în creierul munţilor: “Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare; s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul (…). Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă.(…) Are loc o impostură, e vorba totuşi de cultură, de cultura noastră, teatrul continuă, sînt lăsaţi în pace, cine se teme de nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemţeşti şi greceşti şi nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare, ei sînt sus, au şi creat o limbă atît de subtilă, că mă simt, citindu-i, ca un chinez care nu are acces la ideogramele marţiale” (vezi scrisoarea lui Ion D. Sîrbu către Mariana Şora).

Maturitatea tristă şi senectutea controversată ale lui C. Noica au fost deja puse în lumină de mărturiile contemporanilor. Mai rămînea de clarificat tinereţea lui, care a prefigurat atingerea acestor “înalte idealuri”. Un răspuns ni-l oferă apariţia recentă a lui Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară (Buc., Ed. Humanitas, 2007). Care a fost chipul de adolescent al viitorului “constructor” de intelectuali? Cum a fost posibil ca o întreagă pleiadă a intelighenţiei româneşti (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Radu Gyr, Aron Cotruş, Horia Stamatu, Sextil Puşcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu ş. a.) să capituleze sub atingerea de foc a doctrinei Arhanghelului?

Investigaţia urmăreşte două planuri, care pe alocuri se intersectează, se suprapun, iar alteori se îndepărtează: destinul colectiv al mişcării legionare şi destinul individual al lui C. Noica. În ambele direcţii, autorul dublează expunerea faptelor cu un bagaj consistent de răstălmăciri, omisiuni, falsificări flagrante sau exaltări suspecte. Trecutul e rescris sub ochii noştri, cu o pană tendenţioasă, muiată în cerneala – deloc simpatică – a finalităţilor prefabricate.

Din două, una: Sorin Lavric e ori un mare naiv (dar atunci de ce s-a apucat să scrie studii critice?), ori un mare viclean (dar atunci de ce îi consideră naivi pe cititorii săi?). Fapt este că îl vedem îmbrăţişînd pînă la sufocare mitologia legionară a perioadei interbelice, pe care ne-o serveşte azi, reîncălzită la incandescenţă şi deloc asezonată. Garda de Fier – ni se povesteşte cu mare seninătate – combătea trei ţinte din epoca respectivă: evreii, politicienii corupţi şi comuniştii. Dar autorul se limitează la o prezentare a ideologiei criminale, nu o dublează de o evaluare critică. Nu ne comunică în ce măsură, din punctul său de vedere, ura antisemită a legionarilor era legitimă sau nu? În ce măsură invectivele împotriva corupţiei politicianiste nu ascundeau oare incompatibilitatea faţă de însăşi ideea de democraţie? În ce măsură Partidul Comunist, scos în afara legii încă dinainte de apariţia Legiunii Arhanghelului Mihail, reprezenta un pericol, sau nu era decît o altă ţintă fictivă, inventată ad-hoc pentru uzul activismului fascist? Toate aceste “detalii” Sorin Lavric uită să ni le explice.

Grija de căpătîi a hagiografului improvizat e să ne înveţe cum să privim istoria. Tot la douăzeci de pagini sîntem îndemnaţi să adoptăm o perspectivă simpatetică, de înţelegere a vremurilor: “Articolele filosofului nu pot fi judecate decît în raport cu această stare de spirit. A le scoate din context şi a le analiza în sine, în virtutea unei logici aseptice de examen de laborator, înseamnă a face exact greşeala pe care o fac mai toţi istoricii români: a judeca trecutul după criteriile prezentului”(p. 215). Îi mulţumim lui Sorin Lavric pentru noutatea referitoare la existenţa unui singur tip de analiză, etern înţepenită în momentul comiterii gestului. Nici evoluţia timpului, nici cea a mentalităţilor, nici clarificarea perspectivelor nu ne-ar permite, aşadar, modificarea aprecierilor, redispunerea luminilor şi a umbrelor, reexaminarea faptelor. De unde acest absolutism arbitrar?

Şi care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliaţi pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecaţi pe străzi, iar apoi sînt atîrnaţi în cîrlige la abator (ca în ianuarie 1941), ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă, în România?

Iar cronicarul tinereţii noiciene, în ciuda eforturilor sale de-a mima neutralitatea, stă în mod clar nu de partea victimelor, ci a propagandei extremiste. Elogiile sale înflăcărate la adresa legionarilor se revarsă cu generozitate, pe cînd rezervele abia dacă i se întrezăresc ici-colea, timid schiţate. Sorin Lavric aminteşte şirul de asasinate care au punctat ascensiunea politică a lui Corneliu Zelea Codreanu, dar nu demontează principiul violenţei extreme, care constituie motorul de propulsie al Mişcării. El constată antipatia generalizată (“frontul de ostilitate creat de apariţia legionarilor a strîns aproape toată clasa politică românească în jurul regelui”, p. 91), dar nu vrea să-i identifice cauzele: legionarii erau mişcarea teroristă care, prin intermediul manipulării, al violenţei sociale şi al crimelor rămase nepedepsite, atenta la înseşi temeliile statului.

Există pagini greu suportabile în această carte. Litaniile encomiastice la adresa Căpitanului, înălţate din paginile unei publicaţii a zilelor noastre, sînt în măsură să ne stîrnească uluirea: “Zelea Codreanu nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atît. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decît nebunii şi vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc. Persecuţiile concertate la care aveau să fie supuşi legionarii, arestările prin care trecuse el şi prin care avea să mai treacă, toate acestea nu erau în ochii lui decît semne că prin gura lui se rostea adevărul…” (p. 93). Patetismul de prost gust şi fervoarea stilistică diletantă n-ar avea ce căuta în descrierea unui criminal notoriu.

Avocatul fascismului scoate uneori din tolbă, cu dezinvoltură, comparaţii care ne taie respiraţia: “Fenomenul legionar ia amploare. Mişcarea se întăreşte o dată cu ilegalizarea, iar simpatia faţă de legionari sporeşte cu cît sînt mai persecutaţi. Mecanismul istoriei din catacombele creştine ale Romei lui Nero se repetă: persecuţiile căzute asupra celor de jos macină temelia pe care se sprijină cei de sus” (p. 94). Paralela dintre mişcarea teroristă, antisemită şi antidemocrată a Gărzii de Fier şi creştinii inocenţi, prigoniţi în catacombele antichităţii, e, fără doar şi poate, scandaloasă.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, înţelegem că rătăcirile tînărului Noica par să rămînă undeva deoparte, ca pretext de spălare şi apretare a celei mai violente organizaţii ucigaşe din istoria României. Nu există demagogie, fărădelege sau crimă legionară care să nu fie atent “şlefuită”, cizelată, explicitată, în cartea lui S. Lavric. Iată povestea lui Mihai Stelescu, fost adjunct al lui Zelea Codreanu, care îndrăzneşte să-şi conteste şeful. Deşi internat la spital, el e atacat acolo de un comando sinistru. Decemvirii îl ciuruiesc de gloanţe şi îi ciopîrţesc cadavrul, cu topoarele. Credeţi că această faptă, de extremă oroare, stîrneşte azi vreo disociere în mintea “istoricului” publicat de Editura Humanitas din Bucureşti? Nici pomeneală! El se mulţumeşte să consemneze predarea benevolă a Decemvirilor (ale căror nume – în semn de omagiu? – ni le înşiră) şi notează grandilocvent: “Codreanu este atît de afectat de trădarea lui Stelescu, încît îşi pedepseşte lipsa de discernămînt cu care îl acceptase pe lîngă el printr-un ordaliţiu nocturn: timp de şase luni, va dormi pe duşumeaua goală pentru a-şi ispăşi greşeala” (p. 133). Sorin Lavric vădeşte un straniu analfabetism etic în judecarea realităţilor. Pentru el e mai semnificativ că ordonatorul căsăpirii nu doarme o vreme pe moale, decît că o haită de zece pitecantropi ciuruiesc şi ciopîrţesc un om într-un spital! Citind această carte, putem vedea strînsa înrudire dintre imbecilitate şi asasinat.

Hagiograful nu îşi propune şi nu realizează o dezbatere critică matură, referitoare eventual la strategiile de comunicare publică şi de recrutare a aderenţilor Mişcării Legionare. Comentatorul ia fapte istorice punctuale – cum ar fi moartea “camarazilor” Moţa şi Marin pe frontul din Spania – şi le înfăşoară în patetisme lacrimogene de cel mai ridicol prost gust: “La vestea morţii lui Moţa, Codreanu a izbucnit în plîns. Îşi pierduse cumnatul (Moţa era căsătorit cu sora lui, Iridenta [sic! – L.A.]Codreanu) şi mai ales îşi pierduse mîna dreaptă, cu care-i condusese pînă atunci pe legionari. Se pare că pierderea l-a marcat profund pe Codreanu, schimbîndu-l: a devenit mai interiorizat, mai chibzuit, iar înfăţişarea lui a căpătat şlefuirea pe care suferinţa o dă de obicei oamenilor” (p. 136). Puhoiul de neghiobie reuşeşte uneori să mai descreţească fruntea cititorului.

Şi dacă tot n-a scăpat Căpitanul necompătimit, pentru supliciul de-a fi dormit pe jos în vreme ce duşmanul lui era hăcuit ca-n preistorie, cu atît mai vîrtos se cuvenea tămîiată doctrina care a condus la asemenea grozăvii: “Legionarismul este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior. Căci nu poţi schimba lumea dacă nu te schimbi mai întîi pe tine, dacă nu devii un altul, cu totul nou, un altul înfiorător de bun a cărui atitudine să transfigureze România şi a cărui prezenţă să-i oblige pe ceilalţi să-ţi imite comportamentul” (p. 192). Cu alte două-trei asemenea “imitări de comportament” pe stilul Decemvirilor, deveneam cu toţii “înfiorător de buni” pentru societatea canibalistă multilateral dezvoltată…

Imberbul publicist de la Humanitas, în timp ce îşi înalţă indigestele elogii la adresa Legiunii şi a Căpitanului, nu pierde ocazia de a falsifica istoria. În acest scop, el introduce o scandaloasă distincţie în tipologia asasinatelor politice: “memoria colectivă reţine crima făcută cu propria mînă, iar nu crima făcută prin intermediari. Căci una e să omori dînd ordin jandarmilor sau militarilor s-o facă, şi alta e să omori apăsînd tu însuţi pe trăgaci. În realitate, ambele sînt crime, atît doar că una poate fi muşamalizată, iar cealaltă, nu. Deosebirea dintre legionari şi celelalte partide este că primii au omorît cu propriile mîini, în timp ce ultimele au omorît folosind ca intermediari slujbaşii instituţiilor statului [sic! – L.A.]. Chiar dacă legionarii au săvîrşit mai puţine crime decît adversarii lor [sic! – L.A.], memoria selectivă a posterităţii a reţinut faptul că numai legionarii au fost criminali şi, lucru mult mai grav, că tot ei au introdus violenţa pe scena politică interbelică” (p. 246). Iresponsabila aşezare a crimei pe cîntar, cu scopul de-a inocenta Garda de Fier, continuă în trombă: “Şi astfel, în următorii ani, legionarii vor omorî 67 de oameni: Armand Călinescu, cei 64 de la Jilava, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”, în timp ce regele Carol al II-lea a scăpat cu fuga, deşi “omorîse – ce-i drept, nu cu mîna lui – mai mulţi oameni decît aveau să omoare legionarii în toată istoria lor” (p. 157). Sorin Lavric recurge la cele mai descalificante viclenii şi diversiuni pentru a rescrie faptele istorice. El aşază pe acelaşi cîntar partide şi personalităţi istorice, care şi-au asumat programe politico-economice de guvernare a României, pe de o parte, şi o mişcare anarhistă, antisemită, pe de altă parte. El “analizează” tipologia asasinatului, pentru a-i încărca la socoteală pe unii şi a-i descărca pe alţii. El numără doar 67 de oameni ucişi de Garda de Fier, “uitînd” de la socoteala cadavrelor pe prefectul de poliţie Manciu, pe premierul I.G. Duca, pe fostul complice Stelescu etc. (De ce? Fiindcă aceştia au pierit mai devreme?). El menţionează măcelul de la Jilava, dar tace chitic în legătură cu pogromul de la Bucureşti, unde au fost ucişi cel puţin 125 de evrei. (De ce? Evreii răpuşi de instigarea legionară nu erau tot fiinţe umane?) E totuşi o crîncenă nesimţire să treci pe răboj doar politicienii asasinaţi, dar să uiţi victimele evreieşti ale aceloraşi descreieraţi. Nu manipulînd cifrele morţilor înfrumuseţăm ororile trecutului!

La fel de lamentabilă e tentativa lui Sorin Lavric de a relativiza responsabilitatea legionară în uciderea a doi prim-miniştri ai României. “A intra în dedesubturile asasinării lui Duca înseamnă a păşi pe nisipuri mişcătoare” – ne spune înţeleptul manipulator –, căci regele Carol al II-lea pesemne fusese anunţat în prealabil de serviciile secrete, dar n-a luat măsuri de protecţie (vezi p. 102). Armand Călinescu e adevărat că a pierit împuşcat de opt legionari, dar asasinatul s-ar fi petrecut sub ochii şefului Serviciului Secret de Informaţii, ceea ce sugerează un complot al regelui (vezi p. 167). Atunci cînd S. Lavric nu diminuează tendenţios cifra victimelor, are grijă să strecoare dubiul privind dedesubturile crimei. O altă manevră intelectuală profund necinstită.

Gardiştii au avut diverşi adversari de-a lungul vremii. Mai toţi sînt aici mînjiţi cu sîrg de veninosul comentator, în semn de tardivă revanşă. Regele Carol al II-lea ar avea mai multe victime pe conştiinţă decît pistolarii de la Casa Verde (p. 157). Mareşalul Antonescu era “suferind de o surescitare psihică permanentă, o irascibilitate pusă de contemporani pe seama unui sifilis netratat la timp” (p. 253). După sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, prigoana comunistă ar fi fost îndreptată preponderent împotriva gardiştilor: “Statisticile arată că două treimi dintre deţinuţii politici din România au fost legionari” (p. 268). În realitate, represiunea comunistă a acţionat împotriva unor întregi categorii politice, sociale sau profesionale, printre care s-au aflat şi legionarii, dar nu cu preponderenţă. Acest Pinocchio al istoriei romanţate aruncă în derizoriu, cu un singur gest, detenţia politică suferită de ţărănişti, liberali şi social-democraţi, de boieri, chiaburi şi ţărani, de greco-catolici şi protestanţi, de intelectuali şi de… jucătorii de bridge. A revendica prioritatea suferinţelor legionare în detenţia comunistă reprezintă mai mult decît o impertinenţă: o impietate.

Iar impresia că “nici o altă categorie nu a fost mai urmărită, mai hărţuită şi mai persecutată în timpul lui Ceauşescu decît foştii legionari sau simpatizanţi legionari” (p. 291) constituie o banală intoxicare cu verde de Paris. Gardiştii bătrîni trăgeau sfori şi făceau bani în exil, cei tineri încă erau pionieri sau utecişti – de unde persecuţiile?…

Mecanismul mental al lui Sorin Lavric este vulgar, în elementaritatea sa: legionarii au fost nişte băieţi cam apucaţi, dar ne voiau tot binele din lume. Adversarii lor erau fie intriganţi, fie lipsiţi de scrupule, fie sifilitici, fie comunişti. Iată ce înseamnă să ţii prea mult sub pernă Cărticica şefului de cuib: te trezeşti cu denivelări.

De la “istoricul” publicat de Editura Humanitas aflăm de asemeni interesanta noutate că rebeliunea legionară nici măcar n-a existat! A fost doar o lovitură de stat, pusă la cale de mareşalul Antonescu, împreună cu aliaţii hitlerişti, pentru debarcarea partenerilor de guvernare (vezi p. 254). Fireşte, potrivit noului manual Roller cu volanul pe dreapta, n-au existat nici cele două zile de barbarie publică, măceluri şi pogrom antisemit, puse la cale de Garda de Fier, înainte ca trupele armatei române să intervină. Inovaţiile istorice, pe care Sorin Lavric ni le comunică senin, din vîrful condeiului, continuă fără întrerupere. Pe vremea regimului dictatorial al mareşalului Antonescu, “libertăţile individuale nu au fost alterate semnificativ” (p. 256). Ba chiar, printr-o grosolană manevră de ascundere a criminalilor printre victime,“singurii care au avut de suferit veritabile represalii au fost legionarii şi evreii” (p. 256). Ochelarii de cal purtaţi de noul cercetător sînt de-a dreptul… reflectorizanţi.

Şi la ce bun toate aceste răstălmăciri, toate aceste omisiuni, toate aceste falsificări flagrante, toate aceste exaltări suspecte? În ecuaţia “Noica şi Mişcarea Legionară”, pentru a-l reabilita pe primul, era necesară inocentarea celui de-al doilea element. Iar pentru a spăla imaginea criminalilor politici în serie, trebuia rescrisă istoria recentă a României. Deci, la treabă, nepoate!

Dacă legionarii beneficiază de contextualizări, scuze şi circumstanţe atenuante, cu atît mai mică va fi vina lui Constantin Noica pentru a fi scris, doar o scurtă perioadă, articole fasciste. Adeziunea lui nu e, Doamne fereşte, motivată de vreun interes politic, ci reflectă opţiunea unui om cinstit, ale cărui fapte nu pot fi decît măreţe: “Noica nu era omul ale cărui gesturi să fie lipsite de substanţă interioară: era un om integru, un intelectual de o netăgăduită onestitate, şi de aceea ar fi nefiresc să ni-l închipuim săvîrşind un gest atît de încărcat de consecinţe, fără o îndelungată deliberare lăuntrică” (p. 142-143).

Atunci cînd Noica publică texte în care atacă democraţia (“Să continuăm să fim democraţi? Foarte bine, dar pentru cîtă vreme? (…) Dacă o doctrină a reuşit să se compromită atît de repede, vom mai putea avea răbdare să aşteptăm, cuminţi, ani de zile, reabilitarea ei?”), totul e justificabil, în ochelarii hagiografului, prin realităţile interbelice corupte (p. 118). Atunci cînd Noica se lansează împotriva evreilor (de ce lipsesc citatele acuzatoare în această direcţie, din cercetarea lui S. Lavric?), se insistă pe “moderaţia” şi pe “politeţea” antisemitului (p. 117). De altfel întregul efort al comentatorului este de-a face piruete în jurul compromisurilor noiciene. El recurge chiar la ideea de a găsi patru etape în “traseul evoluţiei interioare a lui Noica”: 1930-1938, raţionalismul; 1939-1948, adeziunea legionară, coincizînd şi cu “trezirea interesului pentru religie, Dumnezeu şi teologie”; 1949-1968, ostracizarea; 1969-1987, apogeul, ieşirea pe scena publică. Filosoful e în permanenţă deculpabilizat, insistîndu-se că “orbirea” lui fascistă a fost de scurtă durată şi ea însăşi a fost explicabilă prin circumstanţa crezului religios.

Sorin Lavric nu pare frămîntat de neverosimilitatea ipotezelor sale (cîţi intelectuali raţionalişti au mai ajuns la performanţa de-a crede în Dumnezeu, la comandă, doar timp de nouă ani?! De ce trebuia înhămată şi religia la justificarea fascismului?). El nu e interesat, din păcate, nici de opiniile altor specialişti care, înaintea lui, s-au aplecat asupra biobibliografiei lui Noica. Iat-o, de pildă, pe Alexandra Laignel-Lavastine, care subliniază că cele “patru etape” nu pot fi chiar atît de net delimitate (vezi vol. Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Buc., Ed. Humanitas, 1998, p. 213 şi urm.). C. Noica a avut convingeri xenofobe încă dinainte de convertirea sa gardistă. “Trebuie înţeles odată pentru totdeauna că nu ne mai putem mulţumi să evoluăm în umbra unei singure culturi, chiar strălucitoare” (scria el în articolul Noi şi cultura străină, din 1933; a se vedea şi articolul Să nu copiem străinătatea!, din 1934). Telegrama de adeziune a lui C. Noica la legionarism, într-un gest “spontan” de protest, la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, e doar un impuls romantic. Germenii naţionalismului şi ai xenofobiei erau deja adînc implantaţi în convingerile sale. Momentul “convertirii” a constituit nu o schimbare de direcţie, ci o arătare la faţă. “Nu numai că Noica n-are nimic de obiectat faţă de crima şi arbitrarul ce domneau atunci în oraşele României, dar le mai şi justifică, fără să rişte, ce-i drept, mare lucru, de vreme ce principalii instigatori erau în fruntea ţării: «Unde sînt actele de violenţă, sau pur şi simplu de huliganism şi indisciplină ce le-au fost reproşate legionarilor?», întreabă el în textul din 21 septembrie. «Căci violenţa nu ţine întotdeauna de orbire; ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul lor avea un sens purificator pentru sufletul neamului»”.

Analiza de mai sus e inclusă în consistenta monografie publicată, cîţiva ani mai devreme, de Alexandra Laignel-Lavastine. Întrucît ea “păcătuieşte” printr-o abordare precisă, riguroasă, lucidă, nu ne mirăm că noul comentator nici măcar nu-i aminteşte existenţa. Nu ne mirăm: ne indignăm. După cum beţe în roatele discursului mitologizant i-ar fi pus şi citatele vădit antisemite din opera “magistrului”. S. Lavric nu-şi permite asemenea “îndrăzneli”, pe care cercetătoarea franceză le-a exersat deja acum cîţiva ani, ridicînd vălul de pe această blamabilă direcţie de gîndire a filosofului. “Nu e de ajuns să spui: «Jos jidanii şi înstrăinaţii!», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi. Trebuie altă educaţie decît cea obişnuită a politicii: una aspră, ostăşească, tinerească” (vezi Limpeziri pentru o Românie legionară, articol al lui C. Noica din 1940).

Miza principală a cărţii lui Sorin Lavric, pe care autorul o clamează chiar şi pe coperta posterioară, constă în explicarea faptului că “atîţia băieţi buni, printre care însuşi Noica, au trecut de partea unei mişcări ne-bune. Dar justificările propuse de el cad pe rînd, ca popicele. Manevra de inocentare generalizată a Mişcării Legionare este neavenită şi reflectă un avorton de gîndire. Antisemitismul flagrant al lui C. Noica rămîne aici neexplicat, neilustrat, ba chiar tinde a fi eludat. Scuza credinţei sale religioase de moment rămîne implauzibilă. Ipoteza… exacerbării intelectuale, datorită pericolului permanent (“Noica a trăit în acele luni precaritatea iremediabilă a propriei vieţi. I s-a părut că viaţa sa e periclitată în măsura în care, prin ceea ce se întîmpla în jurul său, a avut revelaţia că face parte dintr-un popor a cărui existenţă în întregul ei era periclitată printr-o proastă aşezare în istorie (…). Oamenii care aderaseră la Legiune erau cuplaţi la un regim de existenţă de tip convulsivo-paroxistic”, p. 252) e la fel de abuzivă şi arbitrară. Hagiograful recurge din nou la sofisme deculpabilizatoare, inversînd datele problemei. El nu vrea să observe că “paroxismele convulsionare” ale crimelor legionare oglindeau o strategie ofensivă. Departe de a apăra ceva, fie şi “precaritatea propriei vieţi”, ei atacau, în realitate, însăşi precaritatea statului român.

Pînă la urmă, eşecul principalei sale direcţii de investigaţie e asumat explicit de către autor: “Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atît de incontrolabil şi atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcirea pe care a suferit-o atunci cînd şi-a pus credinţa în slujba «binelui suprem»”(p. 251). Dacă fenomenul pe care şi l-a propus spre studiu îi rămîne în continuare ca o mare necunoscută, la ce i-au folosit lui Sorin Lavric cele peste 300 de pagini de poliloghie, cu note şi bibliografie înainte de cuprins? Pentru o reabilitare mascată, Mişcarea Legionară simţea oare nevoia unei pseudomonografii despre Constantin Noica?

Spre sfîrşitul lecturii înţelegem că această carte nu ne ajută prea mult în plan istoric. Ce noutăţi incontestabile am aflat din paginile ei? Numele criminalilor Decemviri? Numele asasinilor Nicadori? Prenumele ilariant al surorii lui Corneliu Zelea Codreanu? Dar poate că e vorba, atunci, despre o inocentă fabulaţie literară, pe care trebuie s-o considerăm ca atare, pronunţîndu-ne asupra virtuţilor ei artistice. Am face-o cu plăcere, dacă bîlbîielile sale stilistice şi gramaticale nu ne-ar stîrni decepţia. Pînă la noi cercetări, în limba română predicatul trebuie acordat cu subiectul: “Moartea lui Ferdinand şi vîrsta prea mică a lui Mihai a făcut ca…” (p. 58). Între subiect şi predicat, virgula nu se foloseşte: “…fără Dumnezeu orice popor, se stinge…” (p. 89). Identificarea genului gramatical corect rămîne o permanentă căutare: Codreanu îşi lua în serios “rolul pe care imaginaţia colectivă i-o atribuise” (p. 50); “…cercurile politice de la Paris şi Londra, ale căror reprezentanţi…”(p. 91). Pleonasmul comprimă sarea şi piperul semidoctului: “…un ritual mnemotehnic menit a întări în amintire legătura dintre…” (p. 102). Cacofonia rămîne la fel de dizgraţioasă: “Noica îşi publică cartea de debut” (p. 123). Repetiţiile sacadate oferă imaginea gîndirii împiedicate: “În fond, dacă atîţia tineri au ales filozofia în perioada interbelică, simţind că, orice ar fi făcut, nu aveau încotro şi tot la filozofie trebuiau să se întoarcă, dacă filozofia a devenit, aşadar, un modus vivendi pentru nişte tineri cărora, probabil, în altă situaţie, nici nu le-ar fi trecut prin cap să facă filozofia, dacă în plus aceiaşi tineri aveau să intre în aventura legionară cu preţul frîngerii destinelor lor, toate acestea s-au petrecut pentru că, prin mîna imprevizibilă a destinului, Nae Ionescu ţinea cursuri la Facultatea de Filozofie din Bucureşti” (p. 60).

Ce perspective poate avea, în cultura română de azi, o carte care istorică nu este, căci răstălmăceşte şi falsifică cele mai evidente fapte ale trecutului? Biografică nu este, căci explicitează gesturile reprobabile ale protagonistului printr-o… mare necunoscută? Filosofică nu este, căci rămîne doar fals-descriptivă şi deloc interpretativă? Literară nu este, căci denotă elementare carenţe de expresie? Marea ei şansă ţine de faptul că, încercînd să purifice trecutul corupt al lui Constantin Noica, vine în întîmpinarea Editurii Humanitas şi a sateliţilor ei, care de ani în şir cădelniţează la edificarea unui mausoleu al Filosofului Exemplar. Astfel stînd lucrurile, îi prevedem cercetării lui Sorin Lavric un viitor mare, presărat cu diplome, premii şi elogii deşănţate (care au şi început să se facă auzite).

Preluat din E-Leonardo
www.eleonardo.tk

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Laszlo Alexandru: (4-4-2010 la 00:00)

    Ma tem ca, acum doi ani, cind am scris acest text polemic, l-am incheiat intr-o nota… profetica. Intre timp colosala monografie a lui S. Lavric a primit chiar si Premiul pentru literatura „Titu Maiorescu”, al Academiei Romane… S-ar zice ca mi-am nimerit concluziile. Va multumesc, mult stimate domnule academician Eugen Simion, ca mi-ati confirmat cele mai pesimiste ironii… (Laszlo Alexandru)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • alex: (4-4-2010 la 00:00)

    ce distorsionare a adevarului d-le Lazlo 🙂 dumneavoastra ati auzit de experimentul pitesti al reeducarii la care au fost supusi tinerii studenti legionari?nu au fost ei prigoniti? batranii care au supravietuit inchisorilor comuniste au fost urmariti de serviciile secrete pana tarziu in anii 90; urata manipulare incercati! in sfarsit sa fiti sanatos! Adevarul iese intotdeauna la iveala mai devreme sau mai tarziu, indiferent cat incearca unii sau altii sa rastalmaceasca evenimentele istorice reale…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • G. Folescu: (4-4-2010 la 00:00)

    Mi-a facut placere sa vad in sfarsit un articol care spune lucrurilor pe nume.
    Intr-un alt comentariu (ecou) al meu m-am plans ca in ecouri gasesti desori expresii tari (inclusiv din partea moderatorilor).
    Dar, cand e vorba de condamnarea unor crime evidente, precum cele pomenite in acest articol, te simti partas in folosirea acelor expresii tari.
    In conditiile in care „libertatea cuvantului” permite o renastere, mai mult sau mai putin fatisa, a admiratiei pentru miscarea legionara este incurajator sa citesti pareri ferme de pe o pozitie ponderata. N-asi vrea insa ca ghilimelele de mai sus sa sugereze ca libertatea cuvantului nu este pentru mine o caracteristica vitala a oricarei societati civilizate; ele au dorit sa sublinieze ceeace pentru mine este diferenta intre abuz si uz…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Laszlo Alexandru: (4-4-2010 la 00:00)

    O smecherie destul de raspindita, cind vrei sa raspindesti minciuna, e sa extragi cu penseta un fragment de adevar, din ansamblul realitatii, si sa-l maresti tendentios. Minciuna de la cap la coada e neverosimila. In schimb, detaliul hipertrofiat, in vederea rastalmacirii, actioneaza eficient.
    Iata, de pilda, se poate insista pe faptul ca Hitler a redus drastic somajul in Germania, in timpul razboiului. A dat de lucru la oameni. Deci le-a dat salarii. Deci i-a scos din mizerie. Etc. etc. Care poate fi concluzia? Ca n-a fost totusi un tip chiar atit de rau. (Ce-a facut el in rest, un razboi mondial, lagare de concentrare, milioane de victime si toate celelalte ramin uitate, in cadrul demonstratiei tendentioase.)
    Iata un alt exemplu. Marii „subtili” ne flutura pe sub ochi ca unii legionari au fost pedepsiti (in puscariile antonesciene ori ceausiste, prin trimitere pe frontul de est etc.). Dar ei uita sa ne spuna ce-au facut, inainte de asta, legionarii (crime politice: doi prim-ministri, Iorga s.a.; o tentativa de lovitura de stat; un pogrom etc.). Prin partializarea si rastalmacirea adevarului, ei incearca relansarea extremismului in Romania. Ce trist… Iar altii ii premiaza. Ce penibil…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • Ion CEPLEANU: (4-4-2010 la 00:00)

    Nimic nou sub soare: un intelectual stralucit, fascinat de violenta (legionara) ca solutie la problemele puse de democratie, cedand cand violenta (comunista) i-a fost aplicata, constant in nevoia de a ramane pe scena si in centrul unui cerc de admiratori. Franta, in care traiesc, e plina de astfel de oameni (majoritar au fost fascinati de violenta comunista, iar de cedat, nu violentei capitaliste i-au cedat, ci ispitei banilor si televiziunii). Si toti se citeaza si studiaza unii pe altii, chiar cand nu se iubesc si se critica, astfel ca mereu acealeasi nume ocupa fata scenei si sunt in programul invatamantului. Si cand mor, devin bulevarde, teatre, cinematografe, centre culturale. Nu vad de ce societatea româneasca i-ar refuza lui Noica, ceeace societatea franceza le acorda lui Sartre si atator altora…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (4-4-2010 la 00:00)

    Domnule Cepleanu,

    Nu văd ce legătura are presupusa fascinație a violenței comuniste în Franța (mai mult un mit, în opinia mea, dat fiind insuccesul aproape constant și crescând al PCF în ultimii 65 de ani), cu atracția ideilor de extremă dreapta într-o parte a publicului românesc?

    Spre deosebire de comunism în Franța, ideile legionare au făcut mult rău în România pentru că au ajuns să fie aplicate în practică. În România comunismul este mort, dar ideologie fascistoide, precum legionarismul, refuză să moară.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4

  • Stefan Maier: (4-4-2010 la 00:00)

    Domnule Cepleanu, comentariul dv. reflecta esenta diferentei dintre punctele noastre de vedere, la ACUM, si cele ale majoritatii. Noi nu ne multumim cu ideea fatalista ca „asa percepe lumea”. Incercam sa facem o diferenta, relevand fatete altfel evidente ale unor fapte, curente de idei, evenimente.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Laszlo Alexandru: (4-4-2010 la 00:00)

    Ma bucur ca domnul Cepleanu a ajuns la concluzia ca Noica a fost fascinat de violenta legionara (si impotriva solutiilor democratice), iar acum ciracii lui Noica incearca mentinerea sa cu orice pret in primul plan al discutiei publice. Tocmai despre asta cred si eu ca este vorba.

    Cu o mica diferenta esentiala, fata de realitatile occidentale. La noi, in Romania, intelectualul care mai intii a fost legionar, iar apoi a devenit agent de influenta al lui Ceausescu este prezentat, in lumea snoaba, ca un mare ginditor de talie europeana si un model demn de urmat in prezent. Iar o carte care, pentru a atenua pacatele publice ale lui Noica, elogiaza spiritul Miscarii Legionare, este recompensata de insasi Academia Romana. Cu un premiu purtind numele lui Titu Maiorescu (unul,totusi, dintre marii democrati ai culturii romane…).

    Pina la urma, poate ca nu ticalosia deranjeaza mai mult, ci ipocrizia. Vorba unui francez de-al d-lui Cepleanu: „J’appelle un chat un chat, et Rollet un fripon”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193