caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Africa, între cer și pământ (I)

de (11-4-2010)

Ce a fost in mintea mea cand am plecat spre Africa? Bucurie mare, incredere inconstienta in fortele proprii, sentimentul unei libertati cu greu dobandite, superficialitate si mandrie. Cum m-am intors de acolo? Cu sufletul plin. De frumusete, dragoste, izbanda, umilinta, compasiune, tristete. Intelegere mai larga a lumii si a propriei persoane. Un mozaic de sentimente, un vitraliu colorat deschis in sufletul meu, prin care acum privesc altfel in afara, catre lume si viata.

Am pornit unsprezece in aceasta aventura ce a inceput in Nairobi pe data de 13 Februarie, 2010. Eu, Marius, Ovidiu si Adi am sosit cel mai traziu la destinatie. Era trecut de ora 10:30 PM cand am iesit din aeroport in Nairobi. Sositi ceva mai devreme, conform intelegerii, in aeroport ne asteptau Dan si Andrew, Andrew venit ca si noi din Toronto cu o linie aeriana diferita, Dan din Bucuresti.

Caldura si praf in aerul noptii. Un microbuz ne duce catre hotel, unde ne asteapta restul grupului. Nu vad prea multe din orasul supranumit atat de frumos “Orasul Verde de sub Soare”. De fapt, numele lui vine dintr-o fraza a Maasailor, “Enkare Nyirobi”, ce inseamna “locul cu ape reci”. Raul Nairobi si afluentii lui il strabat in drumul lor spre Est, unde se varsa in Oceanul Indian, dar toate au albii inguste si sunt foarte poluate. A ramas insa numele orasului, ca o speranta sau o promisiune pentru viitor.

Hotelul nostru se afla la etajul doi al unui complex comercial. Trebuie sa imi car cele doua cataroaie de bagaje singura pe scari, unul cate unul. Se pare ca locul e in constructie, caci cabluri si bare de metal sunt lasate neglijent pe podea. Pe platforma dintre cele doua etaje se produce o mica comotie si imi sar in fata si in brate doi dintre prietenii mei dragi din excursia din Peru: Eugen si Raluca. Ma bucur din inima sa ii regasesc, cei doi ani in care nu ne-am vazut si nici scris prea des se sterg ca prin farmec. Raluca si sotul ei, Andrei sosisera in Nairobi cu o zi inainte, Eugen cu cateva ore in urma.

Noaptea aceea a fost aproape alba pentru mine. In patul larg, peste care coboara din tavan o plasa fina ca protectie impotriva insectelor, ma foiesc de pe o parte pe alta pana la aparitia zorilor. Nu e nimic nou pentru mine, mi se intampla frecvent de cate ori calatoresc sa nu pot dormi in primele nopti. Dupa asteptarea febrila a plecarii, urmata de un zbor lung, cu escala de trei ore in Londra, somnul se ascunsese de mine in spatele tuturor emotiilor si oboselii calatoriei. Asa incat, o data cu rasaritul soarelui ma infiintez la restaurantul hotelului, pentru micul dejun. Este pustiu cu exceptia unei mese la care sunt asezati Muri si Xena, pe care ii recunosc din fotografiile lui Eugen. Facem voiosi cunostiinta. Grupul e acum complet.

Dupa micul dejun suntem incarcati cu bagaje cu tot intr-un microbuz ce ne va duce in Moshi, Tanzania. Drumul e foarte prost, pe alocuri neasfaltat si trebuie sa inchidem geamurile masinii din cauza prafului greu. Case darapanate, cu acoperisuri de paie, multe construite doar din lemn si pamant se insiruie de-a lungul soselei. Copii desculti, imbracati in zdrente alearga prin praf sub soarele arzator al zilei. Copacii putini, cu frunze marunte si ramuri intinse ca niste schelete rasfirate, nu ofera umbra si adapost pentru dogoarea fierbinte a soarelui. Majoritatea femeilor poarta straie traditionale, rochii pana in pamant in culori vii cu imprimeuri africane si sunt lungi, subtiri, si au un mers gratios de felina. Isi poarta poverile, oricat de grele sau voluminoase, pe cap, si o fac cu multa gratie si cu trupul drept, neincovoiat. E multa saracie in jur, o saracie lucie, lipsita de orice bucurie, o saracie cum nu am mai vazut pana acum si care imi atinge inima. Imi vine in minte expresia “saraci si fericiti” care, realizez imediat, nu se poate aplica oamenilor de aici. Fiecare zi e pentru ei o lupta dura pentru supravietuire, o lupta cu mizeria, saracia si boala. Aflam ca in tari ca Tanzania speranta de viata nu depaseste cu mult varsta de 40 de ani, ceea ce il face pe Ovi sa remarce cu umor: “Dupa standardele celor de aici, multi dintre noi suntem deja morti.”
!poza207!D
Eugen imi spune ca in Nepal oamenii sunt cu mult mai saraci. “Cum adica?”, ma mir, speriata. “Cum poate fi cineva mai sarac de atat?” “Da, e adevarat. In Nepal, unii oameni nu au de nici unele, nici macar un acoperis de-asupra capului. Dorm pe jos, pe unde apuca.”

Ajungem in sfarsit la vama. Cladirea vamii e o incapere stramta cu 3 ghiseuri, care geme de turisti in asteptare, obositi si plictisiti de birocratia locala. Totul se proceseaza cu lentoare, “polepole”, cum aveam sa invatam in curand. “Polepole” inseamna “incetisor” in swahili si dincolo de intelesul cuvantului, e un mod general de viata in aceste tari africane. Pe singura bancuta de lemn din odaie stau claie peste gramada cativa turisti americani, iritati si amuzati in egala masura de ora pe care aflam ca o petrecusera deja acolo, asteptand sa primeasca viza de intrare in Tanzania. Se pare ca soferul nostru, Masanja, este un om ce stie sa se invarta si cunoaste persoanele potrivite la locul potrivit. Ne obtinem pasapoartele stampilate intr-un timp record si ii lasam pe bietii turisti americani cocotati pe bancuta sa priveasca cu jind in urma noastra.

Ajungem in Moshi la ora pranzului si suntem cazati la Springlands Hotel. Hotelul este de fapt un mic complex alcatuit din mai multe corpuri de cladiri cu un etaj vopsite intr-un galben intens, asezate in mijlocul unor gradini cu flori si vegetatie exotica. Restaurantul, pe care un acoperis il fereste de ploaie, se afla in aer liber iar din loc in loc, presarate prin gradina, sunt mese si scaune umbrite de umbrele largi, unde turistii pot sa comande o bautura rece. Sau doar sa stea la discutii cu prietenii. In complex se gaseste si o piscina destul de mare care la vremea pranzului, cand soarele arde cu putere, e foarte populata. Observ ca frunzele plantelor din gradina sunt acoperite de un strat gros de praf, de culoarea argilei. Prin aceste parti bate mult vantul, care aduce cu el valuri groase de praf de pe drumurile neingrijite din afara complexului.

Camerele, mobilate sumar, sunt aproape saracacioase, dar realizez bine ca ele inseamna un mic colt de rai in aceasta parte de lume. Mobilierul lor consta din doua paturi stramte de lemn, o masuta cu o lampa, niste rafturi aliniate de-a lungul zidului, un ventilator si cam atat. Bine ca fiecare are baia proprie si ca este apa calda. Apa calda provine de la boilerul individual al fiecarei bai, pe care trebuie sa il opresti sau sa il pornesti de la un comutator. De fapt si apa rece e calda asa incat aproape nici nu ai nevoie de boiler. In camera e inabusitor de cald si un aer statut, iar ventilatorul devine pentru mine cea mai importanta piesa de mobilier.

Complexul e foarte aglomerat, multime de turisti in drumul lor spre marea aventura a ascensiunii Muntelui Kilimanjaro sau aventuri mai domoale cum ar fi safari, l-au ales ca baza de pornire. Daca si-au terminat deja aventura sau de-abia o incep, daca pleaca sau doar au sosit se poate recunoaste pe fetele lor. Cei ce si-au consumat deja aventura au chipuri si trupuri arse de soare, sunt galagiosi si veseli si se uita la noi ceilalti, neatinsi inca de greu si efort, cu un soi de compatimire amuzata, ceva in genul: “Ha, ha, ha! Habar nu aveti ce va asteapta!”

Dupa caldura, praful si transpiratia orelor trecute, primul lucru pe care il fac cand ajung in camera este un dus bun. Vorba vine, bun, caci apa nu are presiune si trebuie sa ma multumesc cu putinii stropi scuipati lesinat pe teava batrana, dar si asa, ma simt racorita si refacuta. Urmeaza intalnirea grupului nostru cu doi dintre cei patru ghizi ce aveau sa conduca expeditia noastra pe Kilimanjaro. Prosper si Hillary, intr-o engleza surprinzator de buna, ne dau informatii utile despre ascensiunea pe munte, ce avea sa inceapa a doua zi.

E deja seara si sunt topita de oboseala. Trebuie sa imi organizez bagajele: ce iau in rucsacul pe care il voi purta cu mine, ce pun in geanta pe care mi-o vor cara carausii si care nu trebuie sa depaseasca 15 kilograme in greutate, ce las la hotel in bagajul cel mare. Ma simt coplesita de sarcina aceasta care in contextul extenuarii mele fizice mi se pare foarte dificila. Ma invart capiata dintr-o parte in alta intre peretii stramti ai camerei pana cand reusesc sa pun totul in ordine. Sunt atat de obosita incat adorm foarte tarziu in noapte. Sunt trezita cateva minute mai tarziu de galagia unor turisti proaspat sositi ce se cazeaza intr-o camera alaturata. Atipesc din nou cu greu insa curand, la ora 5 dimineata, incep sa se auda in tot complexul lalaiturile rugaciunii de dimineata, transmise fara mila la difuzoare.

Asa incepe pentru mine prima zi a ascensiunii pe Kilimanjaro.

Kilimanjaro Saga – Ziua intai

Suntem incarcati in doua microbuze ce ne duc la poalele muntelui, la poarta de plecare pe ruta Machame, supranumita si “Whiskey route”.
!poza200!D
Exista mai multe rute de ascensiune, una dintre cele mai pitoresti fiind cea aleasa de noi. Rutele Machame, Rongai, Shira si Lemosho sunt toate drumuri mai dificil de urcat si ofera doar cortul ca adapost pe timp de noapte. Ruta Marangu (denumita si ruta “Coca-Cola”) e probabil folosita de drumeti mai comozi sau mai in varsta, caci e mai usoara iar in locurile de campare ofera refugii cu dormitoare si o camera mai mare unde se serveste masa, precum si toalete separate, unele chiar cu apa curenta. Ruta aceasta este aceeasi si la dus si la intors, pe cand pe a noastra, ca si pe toate celelalte, calea de ascensiune e diferita de cea de la coborare. Noi vom urca pe Machame si vom cobori pe ruta Mweka.

La poarta de intrare pe ruta Machame altitudinea este de 1,828 metri. In 6-7 ore vom ajunge la primul loc de campare, Machame Encampment, aflat la 3,100 de metri. Distanta pe care trebuie sa o parcurgem in aceasta prima zi este de aproximativ 18 km.

Incepem urcusul. Astazi vom strabate primul dintre cele cinci ecosisteme ale muntelui Kilimanjaro: padurea subtropicala. E doar inceputul drumului si deja mi se pare dificil. In spate rucsacul imi cantareste, probabil, cel putin 8 kilograme. Sub acoperisul dens al copacilor junglei aerul e fierbinte si atmosfera inabusitoare. Tricoul e umed pe mine si mi se lipeste neplacut de piele. Sunt depasita mereu de carausi ce cara saci voluminosi si grei pe cap sau in spinare. Toti te saluta cu prietenie si cu zambete pe chipurile chinuite.
!poza201!
Primul cuvant invatat in swahili, una din cele doua limbi oficiale vorbite in Tanzania, este “polepole”, adica “incetisor” sau “ia-o incet”. Cei trei ghizi ce ne insotesc, Prospa (Prosper), Hillar (Hillary) si Arsen ne-au facut instructajul de la plecare. “Trebuie sa mergeti polepole daca vreti sa ajungeti pana in varf. Polepole.”

Pe drum invatam rapid cateva cuvinte si forme de salut in swahili: “Jambo! – Jambo!” (“Salut! – Salut!”), “Mambo! – Poa!” (“Salut! Cum esti, ce faci? – Bine! Grozav!”). Si de asemenea, “Hakuna matata”, o expresie ce a ramas pentru toti emblematica acestei calatorii. Sensul ei este: “Nici o problema! Nu te ingrijora, totul e OK!”.

Intre “jambo, jambo” si “mambo, poa” schimbate cu carausii intalniti de-a lungul drumului, inaintam incetisor. Grupul nostru se disperseaza, fiecare mergand la propriul pas. Raman la un moment dat singura, numai eu si gandurile mele. Pe langa naclaiala fizica pe care o simt prin fiecare por, resimt si una psihica, pe alocuri . Ma gandesc intens, la toate si la nimic, am momente in care sunt in cadere in gol dupa care imi revin si ma simt plina de viata si avant.
!poza206!D
La marginea drumului, asezat pe o buturuga cu povara-i alaturi, isi trage sufletul un caraus. Are un zambet bun si cald si ma saluta cu obisnuitul “Mambo!”. “Poa”, ii raspund si il intreb daca pot sa ii fac o poza. Incuviinteaza cu un zambet ce ii lumineaza si mai tare fata. Ii fac fotografia si ma apropii de el sa i-o arat. Da din cap incantat, imi multumeste – “Asante!” – si deodata ma priveste cu atentie, ca si cand ar fi detectat in mine acea neliniste ascunsa, ce n-o doresc proiectata in afara. Se uita la mine cu ochii lui buni si-mi spune bland, ca atunci cand vrei sa linistesti un copil speriat: “Hakuna matata, my friend. Hakuna matata.”

Ma indepartez incetisor pe drumul meu, surprinsa si incurcata de omul acesta de la marginea drumului ce m-a citit cu atata claritate. Vorbele lui imi rasuna in minte, blajin: “Hakuna matata, my friend. Hakuna matata.”

Un prieten bun mi-a spus o data: “Cami, imi place mult sa-ti citesc jurnalele de calatorie. Ce pacat, insa, ca ele nu cuprind tot ce simti tu cu adevarat, in adancul tau. Asta ar fi intr-adevar interesant: sa citesc toata gama de sentimente prin care treci in acele momente, fara pic de cenzura. Dar asta e, ele nu ne sunt destinate noua, cititorilor tai, spre a le cunoaste.”

[…]

Si drumul continua. Spre ora pranzului ne reunim cu totii pentru a face o mica pauza de mancare. De la plecare ni s-a distribuit pranzul, impachetat in cutii de carton. El cuprinde un sandwich, un ou fiert, o punga cu alune, o prajitura cu consistenta de paine dulce si pufoasa, o portocala, un suc de fructe si o banana pitica. Mancam cu totii in picioare, caci nu avem unde ne aseza. Intre timp incepe sa curga peste noi o ploaie fina si calda, de care nu aveam nevoie acum. In locul acesta de popas se gasesc si toalete. De altfel, de-a lungul drumului, din loc in loc, se gasesc latrine, cam cum sunt cele de pe la tara la noi, in Romania. Cele mai convenabile sunt cele turcesti, care din fericire, sunt majoritare. In acest fel nu trebuie sa te atingi de nimic, caci nu e nici o placere sa petreci nici macar cateva minute in aceste facilitati. Trebuie sa ma credeti pe cuvant, caci stiu ce spun.

La sfarsitul mesei punem resturile inapoi in cutiile de carton pe care le luam cu noi. La capatul zilei le vom depune in sacii de gunoi ai echipei noastre de carausi, care le vor cara cu ei pana la sfarsitul calatoriei. Nimic nu se lasa, nimic nu se arunca aici, pe munte.

Spre dupa amiaza ajungem la locul de campare Machame. Corturile noastre sunt deja instalate, la fel si cortul cel mare, in care vom servi cu totii cina. Suntem asteptati cu ceai fierbinte, floricele de porumb si biscuiti. Pana la cina avem timp sa ne schimbam, sa ne spalam chinuit cu apa calda ce ne-o aduc carausii in niste ligheane micute de plastic, sa facem fotografii si sa studiem locurile in jur.

Cina este servita in farfurii elegante de portelan si tacamuri grele de inox. Suntem asezati pe scaune pliante de lemn cu spatare de fier, la o masa mare asezata in mijlocul cortului. Suntem un pic intrigati de acest lux oarecum nepotrivit in varf de munte. Toate acestea adauga greutati nenecesare in spatele bietilor carausi, ce isi castiga cu atata greu existenta. Marius isi exprima nelamurirea in fata unuia dintre ghizii nostri care explica ca aceste standarde sunt fortate de ceilalti turisti, in special francezi (face o grimasa pe care o aprobam cu totii) care au mult mai multe pretentii decat noi.

Cum sunt singura din grup “fara pereche”, stau singura in cort. Ce lux, daca se poate vorbi de lux in astfel de conditii! Oricum, am spatiu berechet pentru sacul de dormit si celelalte bagaje ce ma insotesc.

Cade noaptea si trece incet, fara sa se lipeasca prea mult somnul de mine. Sunt semi treaza de-a lungul a ore in sir, lungi si grele. Ma uit frecvent la ceas asteptand zorile, stiind ca nu voi avea parte de prea multa odihna. De fapt, in toate noptile petrecute pe munte m-a insotit insomnia pe care am acceptat-o tacit, neavand de ales. Ca mine, majoritatea celor din grup. Si nu din cauza conditiilor austere din cort. Emotiile, oboseala, fusul orar total dat peste cap, anticiparea celorlalte zile au contribuit la o stare de nesomn aproape permanenta.

Asa incat ma bucur cand se ivesc zorile si aud freamatul grupului nostru de carausi ce se afereaza in a pregati micul dejun si a ne aduce fiecaruia cate un lighean cu apa fierbinte, in fata cortului. Incepe ziua a doua.

Kilimanjaro Saga – Ziua a doua

E ora 7:30 dimineata. “Rise and shine!” Asta pentru cine a reusit sa doarma. Dupa fetele obosite si vaicarelile de rigoare ale tovarasilor mei de drum, inteleg ca nu sunt singura care nu s-a umflat de somn in noaptea ce tocmai s-a sfarsit. Micul dejun e gata si ne asteapta in cortul cel mare, “sufrageria” noastra. Biscuiti, oua fierte, paine, clatite cu gem si un ceai fierbinte pe care il beau cu multa placere. Nu zabovim mult cu masa iar cand suntem gata ne luam rucsacurile in spate si o pornim din nou la drum.

Ziua aceasta avem de parcurs in jur de 9 kilometri pana la Shira Camp, locul in care vom innopta, aflat la o altitudine de 3,840 de metri. Peisajul se schimba curand iar aerul devine mai rece, ca de inceput de toamna. Lasam padurea tropicala in urma, copacii descresc in inaltime si le iau treptat locul tufe de ferigi, jnepeni si ienupari. Multi copaci sunt complet goi, si pe crengile lor fara frunze, ca niste schelete contorsionate, atarna un soi de licheni barbosi, o iarba matasoasa ce seamana cu niste plete in vant.
!poza209!
Urcusul e putin mai dificil decat cu o zi in urma, dar dimineata trece usor, cu multa veselie si voie buna. Peisajul e incantator, ceva total nou pentru mine si chiar imi pare rau ca nu pot sa ma opresc mai des ca sa il absorb pe deplin. E ca o plimbare intr-un parc salbatic, fara stres, fara graba.

Incep sa apara din loc in loc arborii Senecio, care cred ca nu mai cresc niciunde altundeva pe aceasta planeta. Seamana cu niste palmieri mutanti, sunt indesati si in varf au unul sau mai multe manunchiuri de frunze, ca niste flori verzi, uriase, crescute direct pe trunchi. Hillary imi spune ca in valea Barranco, unde aveam sa ajungem a doua zi, vom vedea puzderie de astfel de copaci.
!poza203!D
Pe dupa-amiaza ajungem in Shira Camp. Corturile noastre sunt deja instalate si un lighean cu apa fierbinte ne asteapta in fata fiecaruia. Locul de campare este foarte vast si geme de aventurieri ca si noi. Recunoastem pe data un grup de turisti rusi pe care i-am intalnit si la vama de trecere din Kenya in Tanzania. Sunt foarte galagiosi si entuziasti si fie vorba intre noi, entuziasmul lor s-a intins pana tarziu in noapte, de n-am putut sa dorm de el. Si acum imi rasuna in urechi chiotele si uralele din timpul jocului pe care l-au jucat fara oprire cateva ore in sir.

Platoul Shira este mlastinos pe alocuri si acoperit cu vegetatie arbustiva marunta. De aici putem vedea foarte distinct muntele Meru in departare si cateodata, cand apare dintre nori, Masivul Kilimanjaro, cu varful acoperit de nea. Interesant este ca pentru un munte atat de inalt, Kilimanjaro se arata privirii foarte rar. E mereu acoperit de nori ca de o cortina misterioasa care se da la o parte doar cateodata, pentru scurt timp, pentru a se inchide apoi privirii.

Kilimanjaro Saga – Ziua a treia

Dupa o alta noapte dormita prost – leit motivul acestei expeditii – suntem din nou gata de plecare. Rad cu pofta cand o aud pe Raluca spunand: “De-acum s-a terminat cu huzureala!” Arunc o privire muntelui ce din nou s-a descoperit privirii si parca mi se strange inima. Mi se pare imposibil ca in mai putin de doua zile sa fim acolo sus, pe varful lui.

Astazi trebuie sa parcurgem in jur de 15 kilometri pana la Barranco Campsite, situat la o altitudine de 3,950 de metri.

Peisajul ce se intinde in fata noastra este semi desertic, acoperit de praf si roca vulcanica. Ai zice ca te afli pe luna daca nu ar fi brazdat pe alocuri de muschi, turba si tufe scurte de jnepeni si ienupar.
!poza202!
Pe cand ajungem la Lava Tower (Turnul de Lava), aflat la inaltimea de 4,630 de metri, incep sa cada din cer cristale micute de gheata, ca niste bobite de sticla, ce compun o muzica cristalina cand se izbesc in cadere, de roci. E chiar frumos sa o asculti, clinc-clinc!, dar in curand toarna cu forta iar noi suntem in camp deschis, fara sa ne putem adaposti niciunde. Imi trag repede suprapantalonii pe mine si ma felicit pentru echipamentul de calitate pe care l-am cumparat special pentru aceasta excursie. Jacheta ma apara foarte bine de ploaie si ninsoare asa incat inaintez fara probleme, in mijlocul dansului nebunesc al cristalelor de gheata ce sar in toate partile cand se izbesc de sol.
!poza204!D
La Lava Tower zabovim cateva minute si ne ascundem “prin crapaturi” sa luam pranzul, aproape acelasi ca si in celelalte zile. Oul fiert este nelipsit dar mie imi place caci este proaspat si pe de-asupra, un aliment care nu poate crea probleme aici, in creierul muntilor unde ne aflam.

De la Turnul de Lava incepem sa coboram si in vreo doua ore ajungem la Valea Barranco, magnifica, ireala, de-a dreptul incantatoare. Asteptam clipele acestea de cand am vizionat niste DVD-uri cu reportaje despre ascensiunea pe Kilimanjaro. Valea aceasta abunda intr-o vegetatie desprinsa parca dintr-un film stiintifico-fantastic. Parca vizitez o alta planeta si descopar taramuri si ecosisteme necunoscute pe Pamant. Ninsoarea s-a oprit dar toata atmosfera e invaluita in patura densa a unei ceţe ciudate. Manunchiuri de copaci Senecio si Lobelias domnesc in aceasta vale. Stiti cactusii aceia mici pe care unora le place sa ii pastreze in vase de lut in casa sau pe balcon? Imaginati-va o multime de astfel de plante crecute gigant ce populeaza o arie intreaga, cat vezi cu ochii. Iar tu esti in mijlocul lor, ca intr-o realitate virtuala tridimensionala.
!poza205!
Datorita altitudinii ridicate Marius are o durere puternica de cap si ii e rau. Eu, Ovi si Adi incetinim pasul si ramanem in urma grupului ca sa ii dam lui Marius ragaz sa isi mai traga din cand in cand sufletul. Ne insoteste Hillary, ghidul cu cel mai frumos si mai bland zambet din lume. E tanar, poarta cateodata ochelari moderni cu rame roscate si are o tinuta foarte eleganta. Ne spune ca de curand a devenit tata si are o fetita de trei luni, lucru de care e extrem de mandru.

Ma bucur ca nu prezint nici un simptom de rau de altitudine, lucru care, cand il mentionez grupului cateva ore mai tarziu, il face pe Muri sa ridice din sprancene: “Asta nu e bine. Altitudinea ridicata ne afecteaza, mai mult sau mai putin, pe toti. Daca nu ai nici un simptom acum, te poate lovi mai rau si pe neasteptate la cateva sute de metri mai sus.” Cata dreptate are am sa aflu pe pielea mea mai tarziu…

In Barranco Campsite e mare ingramadeala de corturi. Datorita ninsorii pamantul e umed si musteste de noroi si apa. Usile latrinelor din apropiere sunt smulse din loc, asa incat trebuie sa ne multumim (noi fetele) cu mica toaleta privata a grupului nostru, acoperita cu un cort ingust, de panza albastra. Va inchipuiti de cata intimitate avem parte! Baietilor nu le pasa, cu sau fara usi, ei folosesc latrinele publice…

Urmarea in numarul viitor

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149