se cernea o vreme printre paralele
alergându-şi coada
îşi târa piciorul prin colbul din trecut
cu colţul sălbatic al neputinţei
rostirea
părea uneori o trăire neexplicată
în provincia uitată
se holba la propria-i imagine
din carnetul de sănătate
rostirea
ura universală i-a deschis legitimaţia
nevizată cu ştampila de prezent
iar în colţul din stânga jos
lătra la taraba din piaţă
rostirea
poliţistul comunitar aleargă un confrate
cu nume comun într-un opis
se aude un scârţâit puternic de frâne
şi cade un cap pe asfaltul cu gropi
rostirea tace
se prezintă la raport comunitarul rămas
’trăiţi… sunt Colţ alb.