caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

Caritatea (a da sau a nu da bani)

de (14-2-2010)
Murillo, Tânăr CerşetorMurillo, Tânăr Cerşetor

Consider caritatea o calitate umană firească. Prietenii ni-i ajutăm într-un anume fel, membrii familiei în alt fel, iar pe străini îi ajutăm dintr-o pornire sufletească specială căreia cel mai bine i se potriveşte cuvântul de milă… sau nu îi ajutăm deloc. Sau, aşa cum proceda autoarea articolului Culdus (Publicaţia Acum din 31 .01.2010), încercăm să găsim o ideologie care să ni se potrivească. Dacă prietenii rămân fără bani, ni se pare firesc să le oferim bani şi nu ne prea punem problema restituirii. Sperăm, totodată, că prietenul va proceda la fel, dacă ajungem la ananghie. Dacă cineva din familie e strâmtorat, cei mai mulţi ne simţim obligaţi să-i venim în ajutor. În schimb, o persoană care cerşeşte provoacă îndeobşte aversiune. Vreau să spun că judecăm oamenii cu măsuri diferite, în funcţie de cât de apropiaţi ne sunt şi cât de mult ne implicăm pentru a le înţelege problemele. Când e vorba de cerşetori, ne bucurăm dacă nu ni se adresează direct. Dacă femeia are şi un copil în braţe, e vorba de un bătrân sau de un schilod, aversiunea şi mila se suprapun. Cum procedez eu şi ce i-aş sfătui pe alţii să facă? Cunosc teoriile asistenţei sociale, cunosc părerea profesioniştilor de a nu crea dependenţă, în consecinţă ar fi contraindicat să dau bani. Dar ce îi provoacă bucurie unui copil, unui vârstnic sau oricărei alte persoane care stă ore în şir în poziţie expusă a cerşetorului? Câţiva bănuţi, pe care să şi-i cheltuiască aşa cum crede de cuviinţă (poate copilul nu vrea un corn, ci o banană, sau chiar o ciocolată) ! După îndelungi frământări şi discuţii în contradictoriu, cu colegi cunoscători ai asistenţei sociale, am ajuns la concluzia că celor care îmi cer bani, trebuie să le dau bani. La fel ca persoanelor apropiate mie, rude sau prieteni aflaţi la ananghie. Încerc să cântăresc cu acelaşi criteriu pe toţi cei care-mi cer ceva. Dacă pot, le dau câte ceva chiar şi celor mai puţin credibili cerşetori. Argumentul meu este dorinţa de a le arăta că există şi oameni care nu trec total nepăsători pe lângă ei. Cred că dacă cineva ajunge să ceară de la alţii, atunci nu vede altă soluţie de a-şi rezolva problema şi cred că e mai bine să ceară, decât să fure sau să tâlhărească. Mă gândesc aici la exemplele din articolul citat. Ce să facă tânăra cu copilul mic, sau băiatul pe care părinţii ori îl obligă să cerşească ori, în cel mai bun caz, nu le pasă că cerşeşte în târg ? Dacă nu e vorba de abuz, e vorba de neglijare, dar tot rele tratamente sunt din partea adulţilor. Din păcate, schema învinovăţirii părinţilor se dovedeşte adesea prea simplă. Nu toţi au părinţi sau aceştia nu pot face faţă greutăţilor, au probleme psihice sau sunt bolnavi (alcoolismul este şi el o boală, dar adesea părinţii care neglijează suferă de diverse maladii cronice, dintre care TBC e doar un exemplu, iar handicapul mintal altul). Conform cartei drepturilor omului şi unor documente ale comunităţii europene, statul are obligaţia de asigura cetăţenilor ei posibilitatea de a duce o viaţă demnă. În concepţia mea, persoanele care ajung să cerşească sunt neglijaţi şi de stat. Adăposturile sunt foarte rare, doar câteva în marile oraşe, cantinele sociale sunt insuficiente, ajutorul social depinde de capacitatea de plată a primăriei, alocaţia pentru copii depinde de certificatul de naştere şi de înscrierea la şcoală, care din nou depinde de existenţa certificatului de naştere, altele depind de existenţa cărţii de identitate, şi toate la un loc sunt dependente de bunăvoinţa şi conştiinţa lucrătorilor şi asistenţilor sociali. Mamelor singure cu copii şi fără sprijin ar trebui găzduiţi în centrele maternale, copiii străzii, cei maltrataţi sau exploataţi ar trebui să beneficieze de servicii (în centre pentru copii, în servicii de consiliere, în adăposturi, la asistenţi maternali etc., vârstnicii dependenţi ar trebui îngrijiţi la domiciliu sau în cămine de bătrâni). În România doar o parte din cei aflaţi în nevoie beneficiază de ajutor. Ceva mai mult în mediul urban, mult mai puţini în cel rural. Nu putem aştepta ca o persoană căreia îi e foame, îi e frig sau nu-şi poate întreţine familia, să stea să aştepte să moară de foame. Nu e mai bine dacă cerşeşte decât dacă tâlhăreşte? Acesta e doar o parte a raţionamentului meu, o altă parte vine mai mult din mine. Mi-e tare greu să trec pe lângă cineva pe care îl văd suferind fără să îl ajut. De fiecare dată după posibilităţile mele. Au fost dăţi când am apelat la Direcţia de asistenţă socială sau am chemat poliţia comunitară, dar cel mai des nici eu nu am avut suficient timp şi energie să mă lupt cu administraţia. De fapt, nu am nici acum încredere în capacitatea sistemului de protecţie socială de a interveni prompt, aşa că dacă cineva apelează la ajutorul meu, nu refuz, îi dau câţiva bănuţi. Simbolul actului aş vrea să fie transmiterea sentimentului că cerşetorul contează pentru mine, mă face să mă opresc şi să renunţ la o plăcere de-a mea, în favoarea lui.

Mai am o sursă de inspiraţie pentru caritate. În copilărie, când mă ducea la sinagoga din Arad, bunicul meu farmacist dădea în fiecare sâmbătă bani unui cerşetor în vârstă, îmbrăcat ciudat, postat mereu în aceeaşi poziţie dinaintea intrării. Imi povestea că el trebuie să dea bani, fiindcă în religia iudaică se acordă o mare importanţă ajutorării nevoiaşilor. Aşa făcea şi tatăl lui, dădea din puţinul pe care îl avea. Ca să îl provoc întrebam dacă nu se supără pe el bunica mea, care încerca să drămuiască fiecare bănuţ pe care reuşea să îl câştige bunicul meu). Bunicul meu rămânea de neclintit: legea e poruncă, îmi spunea. Porunca denumită Tzedakah nu este un gest social discutabil, ci o obligaţie. … Respect foarte puţine lucruri din tradiţia iudaică, dar în cazul de faţă instinctul meu s-a întâlnit aici cu tradiţia. Tare aş vrea să nu mai existe cerşetori şi ştiu că un astfel de comportament ca al meu favorizează oarecum menţinerea cerşetoriei, totuşi până când asistenţa socială nu devine o pârghie mai trainică, noi cetăţenii ar trebui să continuăm să ne ajutăm între noi. In cuvântul „noi” am inclus şi cerşetorii

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (14-2-2010 la 00:00)

    Doamna Maria Roth,

    Sunt incantat de articoul dvs si din acest motiv v-am acordat si eu notarea maxima.

    M-as bucura foarte mult sa scrieti in mod sistemtic articole pe acest site!
    Pentru ca din modul cum scrieti se vede foarte clar faptul ca dvs aveti mult bun-simtz, lucru cu care nu multi se pot lauda! In plus tot ce scrieti arata ca sunteti un om rational.

    Cu aceasta ocazie o felicit si pe Andrea pentru flerul sau de a gasi persoane exceptionale ca dvs!

    De altfel si eu am facut si fac acte de caritate cand pot, numai ca niciodata nu le fac pentru sustinerea uneia sau alteia dintre religii. Si nici nu astept „recompense in cer” cum fac religionistii.

    Singura mare grija pe care o am este sa nu cumva sa vad ca as ajuta in mod direct sau indirect cauza fanatismului religios. Asta m-ar supara enorm!

    Pentru ca in toate religiile exista fanatici care a fi in stare de orice numai ca sa inabuse vocile care critica brandul lor unic de „adevar” religios.

    Sper ca intelegeti la ce ma refer.
    Sunt oameni care in numele caritatii islamice au strans bani ca sa reteze gaturile altora.
    Sunt oameni care au strans bani „contra antisemitismului” numai ca faca propaganda religiasa in favoarea Tanakhului sau Talmudului.
    La fel cum sunt oameni care in numele caritatii crestine aduna bani numai ca sa le dea la cap homosexualilor.
    Asa ca manifest multa atentie cand fac acte de caritate.

    Si repet, fac asa ceva, chiar si cand beneficiarii sunt religionisti. Cum s-a intamplat chiar acum o ora, cand am ajutat cu bani o organizatie din Romania care apara si ajuta handicapatii motorii.Nu vreau sa se creada ca daca sunt contra religiilor asta se intampla pentru ca nu vreau sa particip la ajutarea cauzelor sociale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Maria Roth: (14-2-2010 la 00:00)

    Asa e cum spuneti, nu acord ajutor fiindca as crede in religie, ci fiindca perseverez sa cred in capacitatea oamenilor de se intelege intre ei, de a se ajuta intre ei. Cred ca singura speranta a omenirii este intr-ajutorarea semenilor. Probabil ca este o credinta tot atit de utopica cum e orice crez religios, dar mie mi se pare mai frumos sa cred in om decit in supraom. Nu sunt suficient de rationala, emotiile mi se par tot atit de importante ca ratiunea, de aceea cred in empatia care insufla adesea caritatea. Faptul ca eu nu cred in religie nu ma impiedica sa ma bucur de actiunile de caritate puse la cale de organizatii religioase sau sa apreciez indemnurile la actiuni caritative ale bisericilor de orice fel. Va multumesc tare mult pentru apreciere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.3.15