Slavoj Žižek – promotor al neo-bolșevismuluiOricât ar părea de straniu, mitologiile stângiste renasc, ca şi cum revoluţiile din 1989 nu ar fi avut loc.
Oricât ar părea de straniu, mitologiile stângiste renasc, ca şi cum revoluţiile din 1989 nu ar fi avut loc. Ni se servesc lecţii despre „prăbuşirea iminentă” a capitalismului, despre globalizare, care ne este descrisă drept o patologie politică şi economică.
Atunci când un Slavoj Žižek şi adepţii săi celebrează „grandoarea istorică a bolşevismului” şi proclamă necesitatea de a repeta „gestul lui Lenin”, atunci când un Alain Badiou reabilitează nonşalant „ipoteza comunistă”, poziţia informată etic, calmă şi critic-reflexivă a unor Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Sever Voinescu, Cristian Preda, Andrei Cornea, Teodor Baconschi, Tereza Brânduşa Palade, Dragoş Paul Aligică, Mircea Mihăieş, Cătălin Avramescu, Ioan Stanomir, Aurelian Crăiuţu, Iulia Motoc, Sorin Lavric, Caius Dobrescu, Radu Carp, Mihail Neamţu, Radu Preda, Vlad Mureşan, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Mirel Banică, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan Iacob, mi se pare o bine-venită chemare la luciditate.
Ar fi într-adevăr bine să ştim ce a fost (ce este) marxismul, cum s-a petrecut metamorfoza sa în leninism şi ce consecinţe istorice a avut aceasta. Ar fi util să-i (re)citim pe Raymond Aron, Karl Popper, Nikolai Berdiaev, Friederich von Hayek, Ludwig von Mises, Robert C. Tucker, Leszek Kołakowski, Boris Souvarine, Robert Conquest, Sidney Hook, Milovan Djilas, Adam Ulam, Alain Besançon, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Agnes Heller, Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Robert Service, Archie Brown, Aleksandr Iakovlev, Georges Nivat, Pierre Manent, Andrzej Walicki. Să o recitim pe Monica Lovinescu.
Să-i recitim pe Orwell, Koestler, Istrati, Silone, Soljeniţân, Grossman, Camus. Să recitim „Cartea Neagră a comunismului”. Un volum fundamental pentru înţelegerea ispitei radicalismului utopic este monumentala lucrare a profesorului André Liebich, de la Institut de Hautes Études Internationales din Geneva, intitulată „De pe celălalt ţărm: Social-democraţia rusă după 1921” (Harvard University Press, 1999).
Volumul a fost publicat în traducere românească în 2009, la CA Publishing din Cluj, cu o postfaţă de Lucian Năstasă. Cartea este o splendidă analiză a itinerariului politic şi intelectual al menşevismului, principalul adversar, nemesisul leninismului în cadrul social-democraţiei ruse. Un volum care ar trebui citit de cât mai mulţi studenţi la filosofie, istorie, ştiinţe politice, sociologie.
Titlul cărţii este inspirat din Aleksandr Herzen, revoluţionarul rus despre care Isaiah Berlin a scris pagini de o mare acurateţe şi sensibilitate. Menşevicii (Julius Martov, Pavel Akselrod sau Fiodor Dan) au fost printre primii care au intuit şi au denunţat potenţialul totalitar al bolşevismului.
Au făcut-o sistematic, cu argumente teoretice şi practic-politice, începând de la marea schismă din 1903. Bolşevismul era o reîncarnare a iacobinismului, grefat fireşte pe neceaevism, pe filosofia nihilistă a fanatismului or ga ni zaţional. Menşevismul era un fel de neo-girondinism.
Pentru maximaliştii bolşevici, menşevicii erau “obiectiv” renegaţi şi trădători. Păcatul lor capital era tocmai mode raţia (desigur, în interiorul paradigmei social-democrate), un viciu impardonabil din perspectiva leninistă. Faimoasa “îndrăzneală” a fon datorului bolşevismului constă tocmai în forţarea cursului unei Istorii absolutizate, fetişizate, proiectată pe post de divinitate.
În 1917, Martov şi ceilalţi exponenţi ai direcţiei menşevice s-au opus puciului leninist, l-au blamat drept aventurist, convinşi fiind că se va ajunge inevitabil la despotism birocratic şi la exterminism so cial. Viziunea menşevicilor despre partid şi revoluţie era antipodic opusă celei leniniste. Au repudiat cultul violenţei istorice.
În anii ’20 şi ’30, menşevicii din exil (cei rămaşi în URSS au fost nemilos prigoniţi, arestaţi, deportaţi, lichidaţi) au identificat atributele comune ale dictaturilor de tip comunist şi fascist, deci substanţa totalitară a radicalismelor utopice contemporane.
Într-o recenzie la recentul meu volum („Despre 1989. Naufragiul Utopiei”, Humanitas, 2009), în „Dilema Veche”, Sever Voinescu a accentuat cât de crucială este pe termen lung imaginea istorică a comunismului. Într-adevăr, ispita leninistă, transformată în experiment social, a fost o catastrofă absolută. Iar datoria noastră este să nu uităm niciodată acest lucru.
Sever Voinescu identifică perfect miza acestei dureroase moşteniri a secolului XX: „Probabil că peste o mie de ani, episodul comunist va părea ca o clipă febrilă a istoriei. Noi, cei care i-am trăit grozăvia, şi mai ales generaţiile cărora le-a distrus viaţa mărturisim ceva monstruos, apocaliptic aproape. Comunismul, înscris între marile utopii ucigaşe ale istoriei lumii, poate rămâne pentru totdeauna în memoria speciei. Altfel, dacă rămâne un episod ratat, în care, aşa cum ne spun unii, oamenii au greşit omenesc realizarea unei mari şi frumoase idei a cărei valabilitate se păstrează, milioanele de morţi şi distrugerile incomensurabile pe care plaga roşie le-a adus cu sine nu mai au niciun sens.”
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/
Dupa cum s’a mai scris de multe ori stangismul de tip comunist este foarte adecuat pentru un procent foarte mare a oamenilor. Este ca un fel de religie care i-ti dicteaza in mod amanuntit cum sa traesti si fi „fericit”. „Monoteismul” comunist sau fascist simplifica viata oamenilor. M’am intrebat in copilaria daca comunismul este forma cea mai inalta forma de regim social adica fiecaruia dupa capabilitatea lui si fiecaruia dupa nevoile lui, ce urmeaza dupa ce ne-am catarat pe acest munte. Ne coboram de pe el? Stagnam? etc. Este o teorie care practica nu permite progres. Acest lucru a fost sub toate regimurile comuniste. O protipendada se la- faia ca niste buni patricieni de stanga si restul, adica gloata de proletari traiau fara lumina, caldura si in frica ca nu cumva sa exprime ceva care nu este „pe linie”. Inca atunci la 18 ani eram in dubiu si banuitor ca un regim politic ma poate face „fericit”.
L-am văzut pentru prima oară pe acest agitat Slavoj Zizek (care scuipă din belșug când vorbește) într-un documentar BBC despre Robsepierre, el fiind singurul care apăra teroarea iacobină.
Apoi am văzut un interviu cu el la Hard Talk pe BBC News 24, când o dădea la întors cu comunismul și cu capitalismul, că nici el nu cred că mai înțelegea ce vrea să spună.
Iar acum câteva zile, al Culture Show, tot pe BBC, și-a încheiat interviul cu „See you in hell, or in communism”. Iar după pauză îi zice intervievatorului: „If you were a right-winger you would say – but it’s the same thing!”.
În orice caz, face o grămadă de bani de pe urma capitalismului pe care-l critică.