caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Întemeierea statelor medievale româneşti: realităţi istorice, mituri şi simboluri (II)

de (31-1-2010)

În ceea ce priveşte întemeierea Moldovei, apariţia sa este legată în mai mare măsură de începutul decăderii puterii tătarilor şi de succesele repurtate de forţele cruciate împotriva acestora în anii 1343-1345. Menţiuni în legătură cu structuri locale de putere s-au identificat la nivelul cronisticii maghiare şi ruse, iar în legătură cu implicarea românilor de aici în episoade precum luptele pentru Austria sau detenţia unui pretendent la tronul Ungariei, istoricii au glosat la începutul secolului trecut.

Totuşi, catalizatorii procesului de formare a Moldovei medievale au fost campaniile militare a regelui Ludovic I al Ungariei, cu participarea românilor maramureşeni din vecinătate. Din rândurile acestora au provenit şi primii conducători ai principatului, Dragoşeştii, dar şi cei care i-au câştigat independenţa temporară, pe fondul unei revolte începute în Maramureş şi extinse peste Carpaţi. Actul secesiunii faţă de Ungaria l-a avut drept protagonist pe Bogdan din Cuhea, vechi adversar al politicii regale în Maramureş şi pe fiii acestuia, conform notaţiilor lui Ioan de Târnave, cronicarul oficial al Curţii maghiare.

În legătură cu întemeierea Moldovei şi cu începuturile dinastiei sale, rămân o serie de episoade confuze, precum implicarea Poloniei şi a rutenilor, ascensiunea pe tron a lui Petru Muşat şi extinderea teritorială spre sud. Acest ultim episod s-a finalizat la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Roman I, după cum rezultă din documentele emise de cancelaria domnească, dar şi în acest caz, o anumită identitate regională a persistat. Preferinţele politice divergente între Ţara de Sus şi Ţara de Jos s-au manifestat pe durata mai multor crize dinastice din Moldova şi au implicat şi parteneriate externe.

Din perspectiva discursului identitar, întemeierea celor două state româneşti menţine şi azi o serie de chestiuni în atenţia istoriografiei. Aspectul cel mai vizibil este cel al originii familiei domnitoare de la Argeş. Subiectul a căpătat o încărcătură anistorică, fiind relaţionată cu prezumţia incapacităţii unor naţiuni de a edifica structuri politice, agreată de unii autori pozitivişti. Pentru scrisul istoric românesc, lucrarea lui P.P.Panaitescu, care considera că boierimea românească este de origine slavă şi cumană, teza a părut inacceptabilă, chiar dacă autorul făcea apel la exemple pertinente din alte zone ale Europei medievale. Unii autori au propus oo origine cumană pentru Basarab, bazată pe consideraţii onomastice şi pe unele menţiuni documentare. Totuşi, onomastica nu furnizează argumente suficiente, câtă vreme studii de specialitate au demonstrat că aceasta era o expresie a dominaţiei politice şi a opţiunilor religioase.

Numele de provenienţă germană sunt astfel predominante şi în regiuni latinofone din vechea Galie sau din Spania. O teorie mai recentă propune pentru numele Basarab o origine pecenegă, încercând să demonstreze indirect prezenţa românilor la sud de Carpaţi în secolul al XI-lea. Dezbaterea va putea fi reluată în măsura descoperirii unor noi însemnări în arhive, dar este cert faptul că Basarab şi dinastia sa a condus un stat al românilor, definit ca atare de documentele vremii.

O altă temă frecventată cu asiduitate de istorici a fost cea a descălecatului, a întemeierii celor două state româneşti prin aportul demografic şi de putere din Transilvania. Teza este susţinută de autorii maghiari, în legătură cu pretenţiile Ungariei medievale la suzeranitate în acest spaţiu şi nuanţată de istoricii români care insistă asupra importanţei forţelor locale. Exodul unor comunităţi româneşti din Făgăraş la sud de Carpaţi poate fi justificat de acţiunile de prozelitism şi de confiscările de proprietăţi în beneficiul unor nobili maghiari la care se referă documente emise la sfârşitul secolului al XIII-lea, dar impactul acestora este imposibil de cuantificat politic. Făgăraşul a continuat să fie o zonă dominată de o elită socială românească, iar domnii munteni au dispus în regiune de domenii, posesia concretă a acestora depinzând de relaţiile acestora cu regalitatea maghiară. Pe de altă parte, schimbările politice dintr-o ţară sau alta au presupus exilul unor transilvăneni în Ţara Românească sau trecerea unor boieri români în Transilvania, în funcţie de interese patrimoniale şi de putere.

În cazul Moldovei, întemeierea sa este legată de evenimentele din Maramureş şi de disputele generate de încercările puterii centrale de a impune noi forme de organizare, percepute ca ostile de o parte a feudalităţii româneşti. Chiar dacă aspectul etnic şi confesional a avut o anumită pondere în solidarizarea comunităţilor locale cu conducătorii proprii, nu trebuie să ignorăm opiunile personale sau de familie. Reformele administrative au provocat reacţii de disidenţă şi în alte regiuni ale Ungariei, în care au prevalat solidarităţile privilegiale. Nobilimea românească de aici nu a fost unitară, iar trecerea lui Bogdan în Moldova nu a împiedicat afirmarea unor magnaţi români ortodocşi în regiune. Balc şi Drag deţin întinse domenii în comitatul Maramureş, îndeplinesc funcţii oficiale şi obţin privilegii pentru o ctitorie monastică din partea patriarhiei ecumenice.

Controversele au vizat şi un alt aspect al edificării etatice, opţiunea religioasă. Fără a intra în detalii cu privire la începuturile creştinismului românesc sau a caracterului său canonic, trebuie menţionat că în cazul românilor, ca dealtfel şi al slavilor din sud, ostilitatea faţă de Roma nu a atins gradul de intensitate pe care l-a cunoscut în spaţiul rus, chiar dacă actele îndreptate împotriva ortodocşilor erau o realitate a Transilvaniei sfârşitului de secol XIII. Nu deţinem informaţii certe în legătură cu religia primilor domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti, dar atât Nicolae Alexandru în Ţara Românească cât mai ales Laţcu în Moldova, au manifestat disponibilităţi pentru integrarea în cadrele bisericii catolice. În primul caz, insuccesul s-a datorat intransigenţei politicii religioase a regelui Ludovic I, iar în cel de-al doilea morţii acestuia şi rezistenţei locale. Consacrarea scaunelor metropolitane ortodoxe ale Ungro-Vlahiei şi Moldovei de către patriarhia constantinopolitană nu a însemnat eradicarea catolicismului din Ţările Române, unde continuă să existe mici comunităţi romano-catolice maghiare şi germane, şi nici abandonarea contactelor cu Sfântul Scaun.

Cele două principate româneşti au luat fiinţă într-un climat politic şi spiritual complex, au asimilat practici şi tradiţii din lumea feudalităţii apusene, slavo-bizantine şi rutene, dar au fost în primul rând expresia unei evoluţii interne, a maturizării structurilor sociale şi a dezvoltării economice care le-a conferit viabilitatea pe termen lung.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.38.2