Camera mea are patru colţuri.
Uneori
Mă ascund într-un colţ
Şi aştept,
Vrând să văd ce voi face.
Mă observ cu răbdare ani întregi;
Dar aşteptarea mă epuizează,
Căci dau din colţ în colţ,
Încercând să mă ascund de privirea mea atentă,
Care mă urmăreşte dintr-un colţ.
Alteori fur un colţ de cameră
Şi rămân singur,
Într-o cameră cu trei colţuri,
Încercând să mă ascund
De mine însumi.
Dar, şi acum, mă prind cu uşurinţă,
Descoperindu-mă în vreun colţ,
Sau chiar în toate cele trei colţuri
Ale camerei mele.
– Pune colţul înapoi,
Îmi spun mustrător,
Ştii bine că nici colţul ăsta
Nu-ţi aparţine.
De cele mai multe ori,
Neputincios,
Renunţ să mă mai ascund de mine.
Mă aşez în toate cele patru colţuri
Şi privesc înspăimântat
Spre mijlocul camerei.
M-aş apropia de mine,
Dacă mi-aş întinde o mână de-ajutor,
Dar ar trebui să vin spre mijlocul camerei,
Pe care nu-l cunosc,
Trăind numai prin colţuri…
Şi apoi mijlocul nu are nici un colţ
În care m-aş putea ascunde
De mine însumi.