caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

TIMIŞOARA ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989 (III)

de (24-1-2010)

Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase o gîndire politică articulată, utilă răsturnării regimului dictatorial comunist.

Aidoma altor oraşe româneşti, populaţia Timişoarei nu avusese experienţa atitudinilor antitotalitare din ţările Europei Centrale. Lipseau cercurile literare disidente şi presa de samizdat. Erau insuficiente personalităţile în stare să dezvolte o gîndire politică alternativă. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăzneţe decît în alte oraşe româneşti, instituţiile culturale şi universitare nu au contribuit la organizarea unei opoziţii faţă de regim. E adevărat că reviste precum Forum Studenţesc, exersau un spirit critic, redactorii ei avînd opinii personale în materie de istorie şi politică, de arte şi literatură. La fel de adevărat este că erau cîţiva intelectuali cu acces la cărţi interzise de regim, cărţi intrate în ţară prin vizitatorii germani de ocazie, prin rudele celor emigraţi, prin timişorenii de limbă sîrbă, germană sau maghiară ce întreţinuseră cu eforturi relaţiile cu ţările vecine. Au fost şi urmări remarcabile ale micile cercuri astfel informate. Cîţiva dintre cei ce redactaseră Forumul Studenţesc la sfîrşitul anilor 1980 vor deveni, la cîteva luni după revoluţia din decembrie 1989, autorii Proclamaţiei de la Timişoara. Liderul grupului a fost scriitorul şi asistentul universitar George Şerban.

Cooperarea intelectualilor cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în revoluţia din Ungaria din 1956 ori în cazul mişcării sindicale din Polonia din anii 1980 nu funcţiona în România. La Timişoara, lucrurile erau asemănătoare, cel puţin din punctul de vedere al pestaţiei elitelor intelectuale. Menţiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai României de dinainte şi de după 1989, merită citată: “Multe dintre dificultăţile tranziţiei autohtone rezultă – în absenţa unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualităţii noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înţelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a “rezistenţei prin cultură” ne-au făcut să întîmpinăm schimbările din 1989 cu mîinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămîne, acum, decît să tragem consecinţele“ . Neîndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observaţie mă distanţează de interpretarea tardivă, dar de bun simţ, a lui Andrei Pleşu: indiferent cît de mulţi fraţi ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe motorul intelectual din interior.

După decembrie 1989, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuţii profesori ai Universităţii din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întîmplate. A fost martor la teribila bătălie a muţimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forţele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială în discuţie. “Începînd din seara zilei de 16 decembrie şi pînă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viaţă, mi-a fost dat să trăiesc experienţa unui alt timp şi a unei alte realităţi, diferite de spaţiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare raţională“ . Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepţie asupra lumii prin “falia adîncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absenţa coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în decembrie 1989, rolul intelectualităţii a fost minor şi aceasta fiindcă ea era dominată de idei apolitice, de inspiraţie romantică, era inadaptabilă la relaţiile şi problemele sociale, ignorantă în materie de drepturi individuale şi administraţie publică .

Revoltele s-au datorat societăţii Timişoarei, întîi de toate muncitorimii (din rîndul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a însuşit vechiul model cultural-civic. Topit la nivelul înţelegerii acesteia şi întreţinut prin acţiunile grupusculelor de avangardă (ce merită evidenţiate pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulţimea oraşului în decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor de populaţie, lipsa de luciditate, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpînire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoţilor şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziţia paşnică a României de la totalitarism la democraţie. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gîndirea şi acţiunile elitelor locale şi naţionale. Excepţiile de îndrăzneală demonstrate de-a lungul anilor ‘60-’80 la Timişoara nu au conferit Timişoarei rolul unui explicit pol al dizidenţei anticomuniste .

Rezumîndu-se la cîteva contestări, reprezentanţii intelectualităţii nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluţiei din Ungaria, manifestaţiile studenţilor timişoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în anii următori.
Indiferent cît de multe dovezi ale civismului ar fi fost în Timişoara în perioada dictaturii naţional-comuniste, rămîne de domeniul evidenţei că în decembrie 1989 opoziţia democratică era în curs de a se organiza. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarnosc din Polonia ori cercurilor intelectuale dizidente din Ungaria. Aşa se face că în locul unei acţiuni politice gîndite cu mult înaintea evenimentelor , între 15 şi 20 decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a mulţimii din Timişoara îndreptată împotriva sistemului totalitar. Din momentul în care demonstranţii s-au organizat, au formulat un program politic, dar mai ales cînd au ocupat sediile instituţiilor statului, ei au înfăptuit o revoluţie. Înfruntînd cu pieptul gol autorităţile, masele au adus propriile lor sacrificii pentru înlăturarea regimului Ceauşescu. Imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul într-un simbol al schimbărilor politice revoluţionare ce aveau să urmeze în România .

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.160.105