caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

„Ultima piruetă”– Istorie, dragoste şi religie într-un roman semnat Vavila Popovici

de (24-1-2010)
Coperta Ultima piruetaCoperta Ultima pirueta

Romanul “Ultima piruetă” de Vavila Popovici se concentrează în jurul cuplului Laura-Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe în propriul jurnal, de Laura şi vorbesc despre drama intelectualului român dintotdeauna. De asemenea, Vavila Popovici evocă prin intermediul jurnalului Laurei, existenţa, gândurile, sentimentele personajelor care interacţionează cu aceasta. Fiecare capitol din “Ultima piruetă” are ca motto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu, etc.

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american”. Scriitoarea debutează în 1982, în revista “Ramuri” din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieşte în prezent, în Statele Unite ale Americii, în oraşul Raleigh, capitala statului Carolina de Nord.

„Am folosit ca pretext literar un jurnal”

Vorbind despre romanul „Ultima piruetă”, Vavila Popovici mărturisea: “Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplările sunt în mare măsură reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care le-am redat, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi drama poporului nostru, a celor dezrădăcinaţi. O transfigurare artistică pe care am scris-o sub imperiul inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lăsat prietenei de către Laura, personajul principal care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Sunt întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi de teama « ciumei comuniste ». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind descrierea unor întâmplări din Basarabia şi din Patria-mamă, România, atmosfera vremurilor…”

« Ultima piruetă » – o împletire de epic şi liric

« Ultima piruetă » este un micro-roman. La fel ca şi în “Cartea mamei”, stilul din « Ultima piruetă » este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare.

\”Vin românii, vin ai noştri!\”

În „Ultima piruetă”, toposul casei devine referinţă. Dorinţa de deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este un adevărat rai. Acest rai nu durează, pentru că istoria se dovedeşte a fi necruţătoare. “La 26 iunie 1940 ruşii dau ultimatum României – cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. S-a stârnit o panică cumplită. Cine, care cum a putut a plecat, lăsându-şi casele, pământurile şi rudele.” Şi totuşi, un an mai târziu, roata se întoarce, iar istoria, capricioasă, pare să ţină de data aceasta, cu românii. „În data de 22 iunie 1941 Hitler ataca Rusia, alături de trupele germane, armata română a trecut Prutul la ordinul Mareşalului Antonescu. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite. » Pentru românii de dincolo de Prut sosise momentul unei noi şanse. « Zvonul s-a răspândit repede: \”Vin românii, vin ai noştri!\” se şoptea la început.” Însă istoria se schimbă din nou. Octombrie 1944. Laura notează în jurnal: “… s-a şi anunţat din nou ocupaţia sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei să se schimbe şi pleacă spre România, spre Bucureşti.

“De ce îngăduie Dumnezeu… ? »

Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios. Credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului semnifică pentru eroină existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix. Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere. \”Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? \” l-am întrebat… \”Îngăduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea… »

“Necredinţa îşi întinsese aripile »

Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu pentru societatea în care trăieşte Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la astfel de valori este o dramă pentru eroina din „Ultima piruetă”. De o mare putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Paştelui, în satul ei natal. „Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie. Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit. Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului nostru românesc.”

În căutarea dragostei pure

O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei. Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă, de cotidian. După o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment de cumpănă. Odată cu anul 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să îşi redobândească ambele case – una la Buzău, cealaltă în Bucureşti – ce îi fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează numai în această direcţie.

Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul zidului părăsit, prezent în balada „Mănăstirea Argeşului”, este reluat în „Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea ziduri părăsite, iar el înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertifirii propriilor valori spirituale şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul.

Octavian Curpaș

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.235.137.159