Am intrat în ascensorul submarin.
Am apăsat butonul verde
Şi ascensorul m-a coborât la primul etaj.
Am deschis poarta de val,
Am trecut printr-un coridor de scoici
Şi am bătut la uşa peştelui ferăstrău.
M-a primit binevoitor,
M-a scuturat de algele cleioase,
A şters de praf un scaun de nisip.
M-am aşezat
Şi m-a servit cu o scoică de cerneală.
Am băut-o cu trezire
Şi i-am cerut peştelui ferăstrău
Sfatul.
Mi-a rânjit,
M-a rugat să închid ochii
Şi mi-a şoptit,
Într-o şedinţă de hipnoză,
Că cerul nu există.
Trebuie să înţeleg că suprafaţa mării
E limita fericirii…
Poate că, de fapt, nici de plămâni n-am nevoie.
Şi apoi, unde s-a mai văzut
O fiinţă care să n-aibă coadă.
E o ruşine,
Adăugă peştele ferăstrău,
Societatea nu poate tolera aşa ceva.
Considera că era cazul
Să-mi fac autocritica.
L-am înţeles,
I-am dat dreptate…
Şi, pentru a-i dovedi că vreau să mă îndrept,
Am picurat două lacrimi de melc.
I-am cerut să-mi facă un transplant de branhii.
M-a bătut pe aripioare,
Care-mi apăruseră ca prin minune,
Mi-a urlat
Că cerul a dispărut,
M-a anesteziat,
Şi mi-amintesc doar că m-am gândit la icre.
Acum
Plutesc alături de fraţii mei pe fundul mării,
Peştele ferăstrău m-a modelat cu deosebită dibăcie.
Respir prin branhii;
Astfel
Pot să şi economisesc aer.
Cred că animalele inferioare mă numesc crap,
Netoţii;
Dar ce-mi pasă?
Eu,
Acum,
Ştiu că cerul nu există.
Limita fericirii
E suprafaţa mării.
Şi dacă,
Din când în când,
Scot capul deasupra,
Credeţi-mă,
Vă implor, credeţi-mă,
O fac doar pentru a râde de ceva albastru,
Care nu există,
Dar îşi închipuie
Că se numeşte cer.