Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale e un moment crucial în istoria postcomunistă a României, a Europei Centrale şi de Est.
În săptămâna care a precedat al doilea tur de scrutin, am scris pe blogul meu zilnic două sau trei articole. Selectez aici fragmente pe care le consider semnificative.
În pofida cascadei de minciuni, a fabricaţiilor de două parale, a atacurilor sub centură, în pofida pângăririi numelui său şi al familiei sale, a scamatoriilor insalubre, a insinuărilor vicioase, iată că, până la urmă, coaliţia Grivco, „une alliance des crapules”, nu a reuşit să-l învingă pe Traian Băsescu.
Jumătate dintre alegători (peste 5 milioane de cetăţeni ai României) nu au cedat, ceea ce spune mult despre consolidarea şi capacitatea de rezistenţă a spiritului democratic în România.
Tot astfel, votul copleşitor pro-Băsescu al românilor din diaspora, al celor din Republica Moldova arată limpede că războiul propagandistic al oligarhilor i-a lovit chiar şi pe aceştia. Super-coaliţia de tip amalgam, menită să plombeze toate fisurile din tabăra anti-Băsescu prin alianţe suprarealiste (PSD-PNL-UDMR-PRM), a capotat lamentabil.
Am fost martorii celei mai murdare campanii electorale organizată după 1989 în România. Unificarea prin afurisire ritualică a “inamicului naţional”, susţinută maniacal, delirant şi hipnotizant de televiziunile aservite şi ceea ce se cheamă „jurnalism de canal”, nu a reuşit să învingă voinţa românilor de adevăr şi dreptate.
Mass-media a renunţat, în marea ei majoritate, la independenţă, devenind părtaşa unor intoxicări şi manipulări de ultimă speţă. Răgetul delirant s-a substituit dialogului, argumentul raţional a fost permanent sub asediu. În 1990-1991 erau stigmatizaţi “oamenii lui Raţiu şi Coposu”.
Proclamaţia de la Timişoara era hulită drept “manifest subversiv”. Dascălul de istorie (!) Crin Antonescu, studentul preferat al doamnei Zoe Petre, fost militant PAC, i-a demonizat pe „oamenii lui Băsescu” în compania foştilor informatori şi a gunoierilor penitenţei. El s-a jucat cu vorbele când a spus că va lupta pentru împlinirea Punctului 8, faimoasa revendicare a scoaterii din viaţa publică, pentru un număr de ani, a activiştilor de partid şi securiştilor. A dovedit cinism şi frivolitate.
În realitate, la acest moment istoric, Crin Antonescu a fost reîncarnarea colaboraţionistului trădător Guţă Tătărăscu. Ceea ce au făcut acum oameni ce se pretind urmaşii lui Maniu, Mihalache, Brătianu şi Coposu, pactizarea cu para-comuniştii manevraţi de Iliescu, Hrebenciuc şi Vanghelie, ţine de zona sacrilegiului.
Liderul unui partid politic ce se pretinde urmaşul celor martirizaţi în temniţele comuniste a ales să se alieze cu succesorii impenitenţi ai celor care au impus acele orori. Timpurile s-au schimbat însă. Bătălia pentru spaţiul public a continuat până în ultima clipă. Vitalitatea libertăţii a fost şi rămâne puterea de-a rosti cuvinte împotriva uitării, a confuziei şi a manipulării.
În condiţiile în care presa, cu discrete şi lăudabile excepţii, a renunţat la vocaţia sa informaţional-critică, devenind parte a campaniei anti-Băsescu, logica şi discernământul cetăţenilor autonomi au fost reazemul solitar al pluralismului în România. Poporului nu i se poate pune botniţă, chiar dacă acest lucru l-au dorit cei care, utilizând cele mai grosolane tehnici ale propagandei totalitare, l-au numit pe Traian Băsescu “dictator” şi “tiran”.
În două decenii scurse de la căderea regimului comunist, ilegitim şi criminal, românii au învăţat multe. Laboratoarele minciunii nu mai sunt omnipotente. Ei au votat pentru reforme, modernizare şi pentru statul de drept. Ei au înţeles că alternativa ar fi readus România la punctul de maximă corupţie din anii 2001-2004.
Iar în ceea ce priveşte asumarea trecutului, victoria echipei Patriciu-Iliescu-Geoană-Antonescu- Voiculescu-SOV (susţinută de Vadim Tudor şi Bela Marko) ar fi însemnat reîntoarcerea la tăcerea sepulcrală din anii ’90.
Crimele comunismului ar fi fost uitate în numele pasiunii pentru un „viitor liniştit”. Ne-am fi întors la omerta epocii Văcăroiu-Iliescu. Marea diferenţă ar fi fost că, de această dată, totul ar fi beneficiat şi de binecuvântarea lui Emil Constantinescu, prizonierul unor fixaţii alarmante, orbit de băsescofobie.
Nu am absolut niciun interes personal în victoria lui Traian Băsescu. Unica raţiune pentru care m-am implicat în această dezbatere este faptul că sunt sincer convins că acest om politic este angajat total în proiectul clădirii unei Românii a dreptăţii, adevărului şi memoriei. Iar aberaţiile diseminate despre el şi despre cei care au refuzat să-l atace ţin de o zonă care îmi repugnă.
Suveranitatea poporului a fost principala revendicare a revoluţiilor din 1989. S-a reafirmat duminică, 6 decembrie, cu curaj, mândrie şi speranţă. Rezultatul acestor alegeri a dovedit că există o masă critică ce susţine strategiile lui Traian Băsescu, viziunea sa morală, socială şi politică.
În acest moment există un pol de centru-dreapta care cultivă valorile liberalismului autentic şi care poate reconstrui democraţia din România.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com
Dragă Volodea Tismăneanu, îmi place expresia „masă critică”, aşteptăm de la Băsescu la o „explozie” eficientă, altfel, de va urma un fâs, degeaba atâta tam-tam.
Traian Băsescu este rău, foarte rău dar parafrazând un mare om de stat, putem spune – altul mai bun deocamdată, nu există.