Democratia nu are ca sistem de aparare decat… democratia insasi! De aceea este si vulnerabila. Sau, altfel spus, vulnerablitatea ei este invers proportionala cu nivelele de civism si educatie democratica ale fiecarui individ in parte. O atare educatie se face greu, in cateva generatii. In plus, este imperios necesara existenta unei vointe politice autentice in acest sens cat si a unei “mase critice” care sa fie atinsa in exercitiul democratic pentru ca sistemul sa se consolideze. In absenta unei vointe politice autentic dedicate procesului de constructie democratica bazata pe principii, valori si interese publice si nicidecum pe interese personale sau de grup, sistemul democratic ramane doar un paravan de mucava in spatele caruia se ascunde o inexpugnabila si atotcuprinzatoare oligarhie politico-economica. Continentul African abunda de aesemenea nefericite exemple. In subteran, in spatele institutiilor, legilor si retoricii democratice, exista o alta lume, cu alte reguli, norme si dogme, o lume imbracata la costum si cravata dar care nu da doi bani pe interesele cetateanului, pe nevoile lui, pe visele si aspiratiile lui, pe lege si ordine. Aceasta lume subterana care la suprafata este vajnic reprezentata de indivizi care “dau bine pe ecran”, controleaza ilegal, murdar si, vai, eficient democratia institutionala prin manipularea sentimentelor de vinovatie, frica si lacomie ale indivizilor! Rezultatul il constituie, pe cale de consecinta, manipularea institutiilor democratice. Caci, insitutiile nu sunt niste entitati abstracte, ci ele capata sens in functie de actiunile si inactiunile oamenilor care le dau viata.
Din aceasta perspectiva, deloc pozitiva, am profunde si intemeiate indoieli ca Romania ar fi o tara democratica.
Romania anului 1990 a inregistrat deschiderea unui plan de clivaj social intre cei care aveau ca orizont de asteptare condamnarea comunismului – Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara – si cei care, inabusiti de frica unor inchipuite represalii si de spaima pierderii sansei de a prelua puterea, s-au opus vehement asanarii morale a societatii romanesti. Se confruntau atunci doua viziuni politice diametral opuse in ceea ce priveste modelul democratic autohton. A castigat, din nefericire, viziunea bazata pe frica populatiei Romaniei – proaspat iesita din teroarea comunista – de a-si asuma trecutul si de a-si oferi sansa unui nou inceput! A castigat esalonul II al PCR, al UTC si al Securitatii, un grup relativ mare de personaje pregatite ideologic pentru a guverna si avand la indemana o infrastructura obedienta si o populatie – in marea ei majoritate – extrem de sensibila la manipularea vinovatiei si a fricii. Frica de revenire a mosierilor, frica de pierdere a locurilor de munca garantate, pana nu demult, de statul comunist, frica de libertate. Cate frici, tot atatea campanii de manipulare si dezinformare a romanilor. Primele alegeri, presupuse gresit – fie si numai din considerentele de mai sus – a fi fost libere, au consfintit ca democratia autohtona nu urma sa fie una de tip jeffersonian. Ceea ce a produs ulterior aceasta viziune victorioasa electoral, stim: mineriadele si reprimarea brutala a celor care vroiau o democratie baza pe principiile participative, blocarea dezvoltarii Romaniei, stoparea finantarii externe, semnarea Tratatului cu muribunda URSS, ratarea intrarii in NATO, devalizarea finantelor Romaniei, escrocheriile de tip Caritas, Bancorex, Dacia Felix, FNI, fenomenul coruptiei fara corupti, etc. Toate, pastorite de actualii sustinatori ai europeanului, diplomatului si, mai nou, revoltatului Mircea Geoana…
Romania a ales inconstient atunci sa contruiasca o “democratie originala”, bazata pe patru paliere de “dezvoltare”:
1. Conservarea si, apoi, reformarea fostei nomenklaturi comuniste impreuna cu tot sistemul ei clientalar. Ea devine baza sociala, politica si economica a puterii nou instalate la Bucuresti;
2. Preluarea activelor si pasivelor fostei economii centralizate, de catre grupuri de interese asociate fostei nomeklaturi si fostei Securitati, cu acordul tacit sau explicit al puterii politice;
3. Dezvoltarea trans-partinica a noilor structuri economice si crearea de relatii de afaceri cu persoane si personalitati din intreg spectrul politic in vederea asigurarii unor parghii coercitive asupra anumitor politicieni aflati la acea vreme in Opozitie;
4. Mentinerea unui masiv aparat administrativ de Stat, care sa poata actiona la ordin si care, in plus, sa ofere senzatia omnipotentei Statului in fata unui cetatean dezarmat si infricosat de hatisul institutiilor, functionarilor si reglementarilor carora trebuie sa se supuna. S-a mentinut, astfel, dependenta cetateanului fata de Stat! (Odata mentinut si, apoi, pus la punct, acest aparat administrativ de Stat, obedient si disciplinat, a fost folosit in toate campaniile si scrutinurile electorale din ultimii aproape 20 de ani, de Puterea de la Bucuresti, indiferent de culoarea ei doctrinara si programatica!)
De fapt, asanarea societatii romanesti nu a mai avut niciodata loc! Frustrarea referitoare la lipsa condamnarii comunismului – si, pe cale de consecinta, a noilor potentati postdecembristi – si-a gasit doar partial si insuficient debuseul in recenta inititativa a Presedintelui Basescu. O condamnare necesara si salutara, dar fara nici un efect asupra retelei economice, administrative, financiare si sociale implementate, sustinute si consolidate in ani de zile de FSN – FDSN – PDSR – PSD! In ciuda caracterului ei moral-reparatoriu, condamnarea comunismului in timpul primului mandat al lui Traian Basescu a suferit si sufera, in plus, de minimalism etic. Spun asta deoarece, repet, in ciuda actiunii salutare si necesare a lui Traian Basescu, postura domniei sale de fost reprezentant al Romaniei la Anvers – banuit de legaturi, fie si impuse, cu Securitatea – deposedeaza de privilegiul autenticitatii indubitabile aceasta, atat de asteptata, reparatie. Asadar, pe de o parte, este evident ca dinspre Stanga politica o asemenea condamnare nu a venit in ultimii 20 de ani, din motive lesne de inteles, iar atunci cand Dreapta si-a asumat-o ea a fost grevata de banuiala lipsei de autenticitate bazata pe presupusele – dar, niciodata doveditele – legaturi cu Securitatea ale lui Traian Basescu. Daca nu ar fi tragic, ar putea fi chiar comic…
Necesara solutie de traseu
Am declarat si am scris de nenumarate ori ca Traian Basescu este, paradoxal, solutia. O solutie de traseu. Da, o solutie incompleta, necizelata si controversata! Dar, singura solutie care a actionat in ultimii ani in sensul apropierii democratiei autohtone de ceea ce ar trebui sa fie o democratie participativa. Fostul comandant de nava si reprezentant comercial la Anvers a inteles si a acceptat, se pare, ca Romania are de ales intre: a. depenedenta aproape totala fata de interesele retelei puse la punct de FSN-PSD – retea care, intre timp, s-a transformat intr-o platforma economico-financiara de tip oligarhic – si b. iesirea Romaniei de sub controlul acestei retele colosale, care a ajuns sa influenteze si sa dicteze – in unele cazuri, puterii Judecatoresti, puterii Legislative si celei Executive! Basescu nici nu pare dispus sa depuna armele in fata omnipotentei Romanii subterane, construite de FSN-PSD – precum fostul Presedinte Emil Constatinescu care s-a declarat, intr-un mod lamentabil, invins de “vechile structuri” si nici nu cocheteaza cu ideea camuflarii jefuirii Romaniei sub vreun zambet stramb al “linistii noastre”.
Ecuatia este cat se poate de simpla. Am mai scris si repet. Avem de acceptat fie o formula democratica imperfecta si criticabila, sustinuta, insa, de o vointa politica orientata – in ciuda sincopelor, suspiciunilor predecembriste si derapajelor de traseu din ultimii 5 ani, catre valorile Occidentale, catre Bruxelles si Washington, catre o democratie participativa, fie o formula anti-democratica, oligarhica, un simulacru democratic aflat la cheremul catorva moguli fianciari si a infrastructurii clientelare a acestora. Interesant de remarcat aici ca cea de a doua formula este prezentata publicului si de catre politiceni eleganti, cu discurs “occidental”, scoliti in Vest (cei mai multi inainte de ’89, gratie privilegiilor de care se bucurau parintii acestora, ca membri de vaza ai nomenklaturii comuniste…) sau de politicieni la fel de eleganti, mai tineri, pe care i-am putea banui de bune intentii, dar care raspund din pacate comandamentelor unui finantator si nu intereselor publice. Un fel de… “afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul ”.
Personal, prefer un presedinte nealiniat, INDIFERENT CUM SE NUMESTE ACESTA, controlabil numai de Constitutie si institutiile democratice ale Statului. In nici un caz nu vreau un presedinte care “face frumos” in fata celui care plateste…! Nu insist.
Esecul sistemului electoral
Cum spuneam la inceput, democratia nu are sistem de aparare, altul decat democratia insasi. Iar ceea ce s-a intamplat in acest tur II al alegerilor prezidentiale, demonstreaza cu prisosinta acest lucru. Turism electoral, voturi duble, scoaterea la iveala a unui sistem de evidenta a populatiei – pus la punct in ultimii 20 de ani, nu in aceste doua saptamani! – care lasa loc posibilitatii fraudarii votului, o lege a Autoritatii Electorale Permanente, votata cu aportul intregului Parlament, ineficienta si inoperanta in ceea ce priveste fraudele si depistarea lor in timp util, exit-poll-uri cel putin discutabile controlate de cei care le comanda, esecul partial al Politiei – mai ales rurale – de a interveni si sanctiona prompt incalcarile legii electorale, posturi de televiziune care au facut campanie pentru unul dintre candidati, cu incalcarea flagranta a legii, in ziua de dinaintea scrutinului, constituirea de sectii de votare speciale la propunerea tocmai a celor care acum le critica si le condamna, etc., etc., etc.
Intr-o tara bantuita de frica, neincredere, agresivitate si frustrare, Alegerile Prezidentiale 2009 nu au avut darul de a coagula populatia Romaniei. Din contra! Sentimentul de profunda revolta, pe de o parte, fata de eventualitatea revenirii la putere a PSD printr-o victorie clamata desantat de catre candidatul Stangii inainte de a fi fost facute publice datele oficiale ale BEC si, pe de alta parte, suspiciunile de frauda in favoarea candidatului Dreptei, orchestrate de PD-L, arunca Romania, pentru a cata oara (?), la periferia democratiei.
In lipsa unei democratii solide, ma simt indreptatit sa ma intreb daca nu cumva Traian Basescu a folosit coktail-ul PDL impotriva tancului PSD, “la limita” fragilei si discutabilei noastre democratii…? La fel, in lipsa unei democratii solide, ma simt la fel de indreptatit sa ma intreb si ce s-ar fi intamplat cu Romania daca masinaria PSD-ului ar fi fost lasata, parafrazand-ul pe dl. Ponta, sa fure mai mult in turul II…?
Este de-a dreptul kafkian…! In anul de gratie 2009, dupa aproape 20 de ani de asa-zisa democratie, discutam public sau in soapta despre cine a furat mai mult sau mai putin, despre cine are un aparat de fraudare mai eficient sau mai putin eficient, despre cine si cum a mitutit pe cine la vot, despre institutii ale statului care esueaza in a-si indeplini mandatul… Timp de 20 de ani asa am construit democratia romaneasca…? Se pare ca, da!
In ceea ce ma priveste, toate aceste teme sunt inca in actualitate, deoarece Romania este prizoniera frustrarii primordiale de la inceputul anilor ’90! Romania nu iesit din conflictul cu cei care au preluat puterea… Exista, inca, o Romanie a lor si o Romanie a noastra. O Romanie a celor care au acaparat tara si au gestionat-o in folosul propriu si o Romanie a celor care au fost masa de manevra.
Daca Presedintele Romaniei va impune o vointa politica susceptibila a reda Romania romanilor, probabil ca va ramane in istorie. Daca nu, va disparea nedemn in coglomeratul de bicisnici politicieni de conjunctura, gata sa se lepede de interesul public pentru un pumn de arginti.