caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Sara Székely: Aniversare în adăpost

de (6-12-2009)
Sara in 1944 la BudapestaSara in 1944 la Budapesta

Preambul: Autoarea se numără printre cei câţiva copii evrei din Transilvania de Nord, care au supravieţuit exterminării, întrucât în perioada deportărilor se găsea la Orfelinatul Israelit Baron Hirsch din Budapesta. În instituţia aflată sub protecţia Crucii Roşii Internaţionale şi beneficiind de ajutorul lui Wallenberg, au supravieţuit câteva sute de copii evrei din Budapesta, Transilvania şi Slovacia.

În 13 decembrie 1944 împlineam 14 ani. Acasă, la Gheorgheni, nu-mi sărbătorisem niciodată ziua de naştere, deşi mama ar fi dorit să-mi invit şi eu prietenele. Dar pentru asta n-ar fi fost de-ajuns cozonacii mamei şi cafeaua cu frişcă, ci ar fi trebuit să ne cumpărăm şi un serviciu de cafea, în locul ceştilor desperecheate… Dar banii nu ne ajungeau pentru un asemenea lux… Odată cu venirea la orfelinat, în 1941, am avut parte de cele mai frumoase aniversări, organizate după „obiceiul casei”. Seara prietenele îmi împodobeau patul şi dădeau sfoară şi în celelalte dormitoare că „ E ziua lui Sári !”. Atunci, fetele care mă simpatizau îmi puneau pe pat câte un cadou ales dintre „comorile” pe care le adunaseră cu grijă în dulăpioarele lor: agrafe de păr, mingi de ping-pong, cărţi de poveşti, bomboane Stollwerk, mărgele, panglici, ace de siguranţă, şireturi de pantofi şi multe alte mărunţişuri, dar şi bileţele caligrafiate cu urări drăgălaşe precum: „Să trăieşti o mie de ani !” „Să ai aniversări, câte stele sunt pe cer !” Eu eram sechestrată în spălătorie până când totul era aranjat. Potrivit ritualului pupam pe rând toate fetele, iar ele mă puneau pus să ghicesc ce cadou îmi dăruise fiecare. Nu era o treabă uşoară. Când greşeam râdeau de se prăpădeau, iar atunci când nimeream persoana care-mi dăruise un anumit obiect, băteau din palme satisfăcute.
La cea de a 14-a aniversare nu aveam pat nici eu şi nici ceilalţi copii, şi nici dulăpioare în care să ne păstrăm comorile, pentru că zi şi noapte stăteam în adăpostul de la subsolul orfelinatului. Totuşi, prietenii meu nu uitaseră de ziua mea de naştere. Sári Zoltán şi Aliz mi-au adus în dar zahăr cubic şi o felie de pâine. Habar n-aveam de unde le-au obţinut ! Dönci nu se arătase toată ziua, ceea ce nu se prea întâmpla altădată, fiindcă venea mereu să mă vadă. Eram îngrijorată, gândindu-mă că s-o fi dus prin oraş să facă rost de mâncare şi l-o fi prins vreo patrulă. A apărut într-un târziu, îmbujorat şi cu ochii strălucitori, întinzându-mi o cutie în formă de inimă. I-am mulţumit şi l-am pupat pentru prima şi ultima oară. Cutia cu diametrul de vreo 20 de centimetri, avea o faţă roşie şi alta albă. Eram încredinţată că o cutie atât de minunată, nu putea conţine altceva decât bomboane de ciocolată, ceea ce în vremurile acelea era un adevărat miracol. Când am deschis-o, cu gândul să-mi servesc prietenele, am constatat cu uimire că în interiorul se afla o trusă de manichiură cu forfecuţe, pile şi alte instrumente nichelate, strălucitoare. Nu ştiam să plâng sau să rând de acest cadou potrivit unei adevărate domnişoare. Cutia sub formă de inimă şi conţinutul ei l-am păstrat ani în şir, ca pe un suvenir special.
La puţin timp după ziua mea m-am îmbolnăvit. Am făcut febră mare, mă durea capul, gâtul şi burta, abia mă ţineam pe picioare. Tanti Maria m-a dus sus, în infirmerie, unde zăceau la pat mai multe fetiţe suspecte de tifos. Peste câteva zile ne-am trezit în zori la auzul unor răcnete şi suduieli, însoţite de plânsetele copiilor din subsolul clădirii. Jandarmii cu pene de cocoş la caschetă şi nyilaşiştii purtând brasardele crucii cu săgeţi, ne somau ca în cinci minute să ne încolonăm în curte, gata de plecare. Directoarea le-a prezentat documentul care atesta că orfelinatul se află sub protecţia Crucii Roşii Suedeze. Tanti Maria i-a implorat să nu-i ducă pe copiii bolnavi. Jandarmii i-au răspuns că nu există bolnavi, decât vii sau morţi. Şi pentru a demonstra acest lucru, au tras un glonţ în ţeasta unui băieţel şchiop care nu se mişca destul de iute.
Noi, copiii, eram foarte speriaţi pentru că auziserăm de atrocităţile săvârşite de nyilaşiştii decişi să lichideze evreii din oraş, înainte de sosirea trupelor ruseşti. Năvăleau în casele aflate sub protecţia Crucii Roşii elveţiene şi suedeze, lichidându-i sau ducându-i pe evrei în marş forţat către graniţa de vest. Cu câteva zile în urmă, Dönci şi prietenii săi găsiseră o ascunzătoare între ruine unde duseseră ceva provizii, decişi să rămână acolo până la eliberarea oraşului. M-au chemat şi pe mine. Nu ştiam ce să fac şi m-am dus s-o întreb pe pedagoga noastră dacă să plec sau să rămân ? M–a privit neputincioasă şi m-a întrebat, la rândul ei: „Îi laşi de izbelişte pe cei mici ? Mă laşi singură cu ei ?”. Nu m-am putut îndura să-i părăsesc pe copii deşi, după cum s-a dovedit mai târziu, aş fi scăpat de multe suferinţe.

(Fragment din romanul autobiografic Sara Székely: Szurika, Éva lánya Editura Mega, Cluj, 2007. Traducerea din maghiară Andrea Ghiţă)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (6-12-2009 la 00:00)

    am citit cartea d-nei.S A R A,intr’o talmacire
    romaneasca cursiva de toata frumusetea,aproape
    pe nerasuflate,si o recomand calduros tuturora,fara nici o deosebire de varsta,educatie,sau alta pregatire anterioara.
    pur si simplu,mi-a parut rau ca s-a terminat.

    daca exista vreo posibilitate,va rog sa tansmiteti autoarei,multumirile mele si urari
    de buna sanatate.

    itzhak bareket

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
23.21.4.239