caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Universitatile mele Trans-nistrene… (II)

de (23-11-2009)

( Continuare din editia trecuta, a interviului cu Liviu Beris – partea a doua, finala)

– Execuţiile acelea ar fi putut fi oprite dacă populaţia romānească ar fi intervenit?

– Dacă ar fi intervenit īn grup, īn mod sigur, da. Dar cine să organizeze un asemenea grup, cānd, īn prealabil, ne jefuiseră casele? Reţin că un om care era prieten cu tata, după ce-am ieşit din sinagoga respectivă, i-a īntors tatei spatele… I-a īntors spatele, vă daţi seama?! A durat vreo două-trei săptămāni, apoi īn august 1941, toţi evreii au fost adunaţi īntr-un convoi şi duşi… Īn cāteva zile am văzut cum ne-am tranformat cu toţii din oameni īn animale. Dormeam pe marginea drumului, pe tăpşane. După ce am ajuns ! la Secureni, am stat trei zile īn casele evreilor ce fuseser&#! 259; dep ortaţi de acolo după care am pornit spre Edineţ. Atunci, acolo, au apărut păduchii şi tifosul. Ne era foame. Eram 11 000 de oameni acolo, vreo 1 400 – 1 500 din Herţa. Apoi, īn octombrie ne-au luat din nou şi, iarăşi pe jos, acum prin ploaie şi glod… ne-au dus… ne-au tot dus… Atunci am văzut pentru prima oară – mă īntorsesem puţin, aşa, ca să-mi fac o nevoie -, am văzut cum un om īn vārstă a fost īmpuşcat de un jandarm… fiindcă rămăsese īn urmă. De-o parte şi de alta, dintre cocenii de porumb, ţăranii au năvălit să-l dezbrace, cu toate că el mai mişca… Nu puteai să te īndepărtezi de mulţime… era şi o vorbă: „ţineţi aproape, ţineţi aproape”… Vă mărturisesc că atunci cānd īl auzeam pe Tucă cu „ţineţi aproape”, nu puteam suporta! şi īnchideam televizorul. La un moment dat am īnnoptat pe o coamă de deal, ninsese şi pe urmă a īngheţat. Ţin minte glasul mamei, care īmi repeta tot timpul: „Să nu adormi, că mori. Să nu adormi, cine adoarme, moare!” N-am adormit, dar dimineaţa, la plecare, cānd m-am uitat īnapoi, am văzut toată coama aceea de deal presărată cu cadavre. Zăpada era foarte albă… şi-acum am coşmaruri cu această scenă. Aşa am depăşit Nistrul şi, de la Ataki, am fost preluaţi de alţi jandarmi, am trecut de Moghilev şi jandarmii ăştia noi erau mai de treabă. Aşa cum am spus, totul depindea de om, că ordinele erau aceleaşi. La Ozarineţ am īnnoptat īn casele oamenilor, era ceva fantastic, am băut ceai! Apoi am fost duşi mai departe…

– Īn tot acest timp, ce-aţi māncat?

!poza128! – Nu vă pot spune. Ţin minte doar cānd ne aplecam să bem apă din Nistru, ca animalele. Apoi am ajuns la Hrumiuca, ne-au băgat īn nişte grajduri din afara satului, jandarmii au dispărut şi noi am rămas acolo.

– Puteaţi evada?

– Unde?! Unde să te duci?! Ordinele erau ca orice jidan care era prins, să fie īmpuşcat. Reţin că mie īmi degeraseră picioarele şi a venit o babă ucraineancă, a venit pānă la grajdul acela să-mi īngrijească picioarele şi vă spun că acum eu am picioare datorită acestei babe, care n-a vrut să primească nimic de la noi. Doctorii de-acolo spuneau c-o să trebuiască să-mi taie picioarele!

– Ştiţi cum o chema?

– Nu ştiu, dar o am īn minte, parcă o văd şi-acum. Dumnezeu s-o odihnească, īntotdeauna cānd umblu mă gāndesc la ea. Pe urmă, tata şi fratele lui mai mic, cu riscul! de-a fi ucişi, au plecat pe jos spre Moghilev, vroiau să găsească ceva de lucru ca să nu murim de foame. S-au dus, s-au īntālnit şi cu alte rude, apoi s-au īntors după noi cu o căruţă cu doi cai, au fost īncărcaţi numai copiii, şi femeile se urcau cu schimbul. Eu mergeam pe jos. Un singur bărbat māna căruţa – unchiul, tata sau cumnatul. La Moghilev am găsit de lucru, atāt eu, cāt şi tata, primeam īn schimb cir… era fantastic să ai cir. După care m-am īmbolnăvit de tifos şi am fost dus īntr-un izolator… am trecut prin asta şi eram atāt de slăbit īncāt puteam merge numai īn patru labe – mă luaseră părinţii de-acolo īntr-o cotigă cu care se cărau morţii.

– Cāţi ani aveaţi?

– 14 ani. Dar ajunsesem ucenic tāmplar şi aveam porţia mea de cir. Nici prins nu mai puteam fi, c! ei care lucrau aveau o adeverinţă salvatoare. Pān! 59; la u rmă am fost adunaţi īntr-un ghetou şi mama a avut o idee: a īnceput să facă toci, de vānzare – era o māncare din cartofi cruzi, raşi şi copţi īn cuptor, o minunăţie. Dar fiindcă tata l-a interpelat pe fratele doctorului Danilov – care era omul autorităţilor -, reproşāndu-i comportamentul, a fost a doua zi chemat şi deportat, nimeni nu ştia unde. Dar tata ştia germana şi, dus dincolo de Bug, a fost pus să lucreze la o organizaţie de construcţii, Todt se chema. Cānd s-a terminat lucrarea, un ofiţer neamţ l-a avertizat să-şi ia cāţiva prieteni de nădejde şi să dispară īn noapte, fiindcă a doua zi urmau să fie īmpuşcaţi toţi cei ce lucraseră acolo. Aşa că tata a plecat cu 12 oameni, au fost prinşi de romāni, dar n-au mai fost executaţi, ci duşi pānă la Odessa, la Curea Mar! ţială, pentru a fi judecaţi. Tata avea o rană cumplită īn piept, şi-a dat la o parte zdrenţele, zicānd: \”Eu am luptat alături de dvs. īn primul război mondial şi am rana asta. Acum, un ofiţer german mi-a salvat viaţa, dar dacă voi vreţi să mi-o luaţi, n-aveţi decāt s-o faceţi!\”. Ofiţerii s-au sfătuit şi toţi cei 12 deportaţi au fost aduşi cu pază şi reintroduşi īn ghetou. Īn sfārşit, īn decembrie 1943, Antonescu i-a repatriat pe cei din Vechiul Regat, deci şi pe cei din Herţa. Am fost luaţi şi duşi la nişte vagoane de marfă… tot atunci am mancat şi prima bucată de pāine adevărată, īi mai ţin minte şi acum gustul…

– Cāţi ani aveaţi?

– 15 ani şi ceva. Aşa am ajuns pānă la Dorohoi. Tata era aşa de īngrozit d! e sovietici şi de Siberia, īncāt, imediat după 23 au! gust, a cumpărat o căruţă cu doi cai, īmpreună cu alte cāteva familii, şi am venit la Bucureşti, unde m-am īnscris la un liceu evreiesc, „Cultura A”. Dar a fost, aşa cum spuneam, extrem de importantă pentru mine, pentru formarea mea, teribila Universitate a Suferinţei care a fost Transnistria. Numai că de-acum trebuia să merg mai departe! La „Cultura A” am īntālnit şi primii profesori adevăraţi. Dvs. īnţelegeţi?! L-am avut director pe Littman, la matematică pe extraordinarul Fajon… erau, nu exagerez, oameni din elita intelectualităţii europene. Littman s-a ocupat de mine pānă īntr-atāt īncāt, īnainte de examene, īmi aducea şi ceva de-ale gurii, fiindcă mie mi-era tot timpul foame. Roşesc şi-acum amintindu-mi că, nu o dată, īn timpul strălucitelor demonstraţii ale lui Fajon, eu, de fapt, mă gāndeam la māncare… De la aceşti ! profesori minunaţi am īnvăţat şi că, pe lāngă diperare, subzistă, cu īndārjire, speranţa! Şi că norocul meu de a fi citit, īncă la Herţa, Originea speciilor, īn limba franceză, poate marca o carieră şi determina un destin. Littman mi-a īmprumutat cărţi şi existau facultăţi fără superlative pe-atunci, cu era cea de zootehnie, şi īndārjirea secretă a celui ce-l īmbrăţişase, odinioară, pe Fondane, de-a răzbi şi el spre un costum alb. Scurtez. Mi-am făcut facultatea, am intrat īn cercetare şi, poate, cel mai important, am cāştigat īncrederea unor oameni. Am urmat doctoratul, pomenindu-mă, spre īnceputul anilor 80, cu un titlu ştiinţific pe care am īncercat mereu să-l onorez. Nu ştiu cānd am īnvăţat să vorbesc – ştiu, īnsă, cānd am īnvăţat de la Littman si de la Fajon, că n-am dreptul să mint – facultate! īngrozi tor de grea. Şi asta īncerc să-i īnvăţ acum, pe tinerii de azi, cānd īn calitate de Preşedinte al Asociaţiei Evreilor din Romānia Victime ale Holocaustului, mă duc pretutindeni unde sunt invitat – şi la vārsta mea nu-i uşor! – să le vorbesc despre ceea ce a fost cāndva şi nu trebuie să se mai repete niciodată! Nu despre cărţile mele (vi le-am adus să le vedeţi, totuşi!), sau despre brevetele de invenţie le vorbesc, ci despre oamenii din viaţa mea, buni, ca dr. Ghelerter, ca dr. Kraft, ca dr. Hoffman, despre nenumăraţii mei colaboratori din laboratoare, dar şi despre răii ale căror nume evit de cele mai multe ori să le rostesc, ca pentru a exorciza răul absolut pe care eu l-am cunoscut şi īncă mai lupt să-l īnving!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • NEDEEA BURCA: (23-11-2009 la 00:00)

    Stimate domnule Itzhak Bareket, dl. Liviu Beris m-a indrituit sa va multumesc pentru cuvintele dvs. calde, precum si pentru urarile dvs. de bine!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (23-11-2009 la 00:00)

    ,,,”TOTUL DEPINDE DE OM,CA ORDINELE AU FOST ACEIASI”…
    citata din cele spuse de domnu liviu beris caruia ii doresc cu aceasta ocazie multa sanatate,viata lunga si fructuoasa activitate in toate domeniile si directiile care-l intereseaza.
    marturia d-sale,este foarte importanta si sper sa ajunga la cat mai multi O A M E N I ca totul
    depinde de O M .

    cu multe urari de bine,al d-voastra,

    itzhak bareket.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghita: (23-11-2009 la 00:00)

    Un interviu cutremurator. Dr. Liviu Beris, un om de o rara delicatete si modestie, relateaza totul pe un ton obiectiv, lipsit de lamentatie sau resentiment. Varsta si cele indurate il inrudesc pe Liviu Beris cu Gyuri Kőves, personajul principal al romanului „Lipsit de destin”, de Imre Kertesz. O marturie care dovedeste necesitatea de a pastra memoria Holocaustului, ca pe un avertisment perpetuu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • NEDEEA BURCA: (23-11-2009 la 00:00)

    Va multumesc mult, d-na Andrea Ghita! Dl. Liviu Beris este, intr-adevar, un personaj care seamana foarte mult cu eroul cartii lui Imre Ketesz. E o similitudine reala a destinelor, la care nu m-am gandit… Cu tot dragul, recunoscatoare pentru gestul dvs. frumos!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru CLEJ: (23-11-2009 la 00:00)

    Ciudat este cum de tac negaționiștii. Poate că au învățat totuși ceva.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (23-11-2009 la 00:00)

    In mod cert, cei care au dat pe-aici au invatat ca li se aduc dovezi zdrobitoare impotriva comentariilor rauvoitoare si dezinformate. Prin urmare isi cauta clienti pentru expunerea mizeriilor lor in alta parte, unde fie pot accesa Internetul fara a li se aplica sanctiuni severe, fie chiar isi gasesc acoliti similari. Un loc curat este pentru ei cea mai puternica otrava.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (23-11-2009 la 00:00)

    Pe doamna doctor Littman am intalnit-o in California, la firma de medicamente Roche, in grupa de cercetare.

    Este fiica profesorului cu acelasi nume despre care s-a vorbit aici.
    Nu cred ca am mai intalnit vreodata un om avand atat de mult bun-simtz, modestie si delicatetze.
    In Romania dansa a lucrat tot in cercetare, facand lucrari pe care le semna…altcineva.

    Am fost atat de impresionat de calitatea acestei doamne incat m-am ferit sa-i pun intrebari care poate ar fi parut nelalocul lor, desi eram foarte curios!
    Suficient sa spun ca este foarte apreciata acolo si a ramas la fel de modesta ca in tara!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.228.10.17