caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

De-o parte si de alta a oglinzii…

de (22-11-2009)

De-o parte si de alta a oglinzii de argint: Benjamin Fundoianu si Paul Celan

„Dar cand veti calca in picioare manunchiul de urzici,/ce am fost eu intr-un alt veac,/]ntr-o istorie care, pentru voi, va fi perimata,/amintiti-va doar ca am fost nevinovat”(B.F.)
„El striga mai sumbru atingeti viorile atunci cand veti/sui ca fumu-n vazduh/atunci veti avea o groapa in nori/acolo patul nu-i stramt”(P.C.)

In primavara lui 1944 (la 3 martie), in urma unui denunt, Benjamin Fundoianu, exponent de seama al avangardismului european si stralucit eseist, a fost arestat la Paris, impreuna cu sora lui, si internat in lagarul de la Drancy. !poza126! De aici, amandoi au pornit pe calea cea fara de intoarcere a Auschwitz-ului, unde, inghitite de flacari, firavele lor trupuri, transformate ]n fum, au urcat spre inalturi (2 oct. 1944). Poetul ar fi putut scapa de la moarte, ne spune Mircea Martin, „fara alta concesie decat aceea de a fi mai putin motivat si mai putin generos.” Cativa prieteni reusisera sa-i obtina eliberarea, dar nu a acceptat sa-si paraseasca sora…
In aprilie 1970, valurile reci ale Senei il rapeau cu tandrete de pe Podul Mirabeau, imortalizat candva de Appolinaire, pe Paul Celan, unul dintre poetii cei mai importanti ai Europei secolului XX. !poza127!Disparitia parintilor sai, asasinati intr-un lagar din Ucraina, si remuscarea ca el se ascunsese si nu-i urmase la Bug, il traumatizasera pentru tot restul vietii, marcandu-l pana la sinucidere. Suferinta i-a fost si mai atroce dupa ce aflase ca un fost coleg de clasa izbutise sa-si salveze ambii parinti, reintorcandu-se cu dansii in satul natal.
Fundoianu, pe numele sau adevarat Wecsler, se nascuse la Iasi, in 1898 si, dupa un popas bucuresatean, s-a stabilit pentru totdeauna la Paris, devenind personalitatea complexa care de-abia de-acum incepe sa fie descoperita. Capata cetatenie franceza si devine Fondane.
Dintotdeauna bantuit de presentimente intunecate, peregrin tocmai fiindca, aspirand la imposibil, ]ncercase, printr-o uriasa incordare a vointei sa biruie fatalitatea, Fundoianu era, totusi, convins, in strafundurile fiintei sale, ca „exista in compunerea destinului nostru lucruri ce nu pot fi schimbate”. Asa ii scria, pentru ultima oara, sotiei sale, de la Drancy, fara patetism, complacandu-se intr-o „misterioasa complicitate cu ineluctabilul”. (Cioran)
Nu din imprudenta sau naivitate se aventura prin Parisul ocupat, in cautare de carti. De fapt, nu facea nimic mai mult, dar nici mai putin, decat opunea fortei absurde normalitatea stiind ca, pana la urma, pentru asigurarea libertatii, singurul si cel mai de seama chezas este curajul.
Nedezmintindu-se nici in ultima sa decizie, cel ce sustinuse nu o data ca „fiinta isi compromite integritatea eschivandu-se de la propria-i moarte” si asumandu-si fara sovaiala sfarsitul, el scrie, de data asta cu sange, o parabola al carei sens nu poate fi decat acela ca „pentru a dovedi ceva, adesea e nevoie sa mori”.
Celan (nascut Antschel, in 1920), in Bucovina, isi luase si el zborul de pe meleagurile natale catre Viena si, apoi, tot inspre Paris (oras familiar, fiindca inaintea celui de-al doilea razboi mondial studiase la Tours), devenind apoi marele poet de limba germana, Paul Celan. Era obsedat de destinele evreimii si era casatorit cu Gisele, fiica unui antisemit feroce. Aveau ]mpreuna un copil. Abia acum cativa ani a vazut lumina tiparului, in Franta, corespondenta dintre Gisele Lestrange-Celan si Paul Celan (1920-1970), in doua volume, care au indepartat, pentru prima oara, valul asternut peste intimitatea unei povesti de dragoste, inceputa ca o mantuitoare binecuvantare si sfarsita in zbucium, disperare si suicid. Setul epistolar evidentia, dintr-un unghi foarte intim, viata si zbuciumul unei perechi, permitandu-ne sa urmarim pas cu pas primele accese de neliniste ale lui Celan, cele dintai iesiri violente, precum si inspaimantatoarea tentativa de a-si ucide sotia. Pe un alt plan, regasim intalnirile poetului cu Cioran si cu Scholem, tacerea si nepasarea editurilor, precum si a intregii lumi culturale franceze. Multe poeme obscure au putut fi intelese, odata reconstituita intimitatea celor doi, marcata de nebunie si criza, agonie, din care nu lipsesc nici accesele de gelozie ale Giselei cu privire la poeta Ingeborg Bachman, care-si imortalizase idila cu poetul in romanul „Malina”.
Lumea literara a comentat indelung intalnirea dintre Celan si Heidegger… Jorge Semprun a facut chiar o legatura foarte directa ]ntre vizita poetului la marele filosof german si sinuciderea lui. In caietul de „Impresii”, in care oaspetii lui Heidegger erau invitati sa scrie, Paul Celan notase: „privind catre steaua fantanii, in inima cu speranta unui cuvant ce va veni…”
Mult asteptatul Cuvant de cainta n-a fost, insa, niciodata, rostit.
Cu mult inainte, in Romania, Arghezi, pentru care tanarul Fundoianu nutrea o adevarata idolatrie, ranise si el, mortal, dragostea poetului – e drept, dupa disparitia acestuia marturisindu-si regretul.
Paralelismul celor doua destine se impune aproape de la sine. Prinsa in vartejul intunecat al istoriei, fiinta umana nu mai poate alege. Profesorul Crohmalniceanu ne povesteste despre cantecul preferat al lui Celan, „Flandern in not” („Flandra la ananghie”), al carui refren tanarul de atunci il repeta obsesiv: „Gestorben, Gestorben, Gestorben mus ein!” („De murit, de murit, de murit trebuieste”). Si Fundoianu: „Toamna, in cimitirul urban din bariere,/pune tristetea-n lespezi a stupilor cu miere/si in priviri carceii pamantului rotund/si nu pot mai departe de moarte sa m-ascund.”
Cititorii in limba romana ai sclipitoarei culegeri de eseuri „Constiinta nefericita” (Editura Humanitas, 1993) ar avea dreptul sa acceada si la „cantecul de lebada” al poetului-filosof care, razvratindu-se impotriva silniciei, recurge, laolalta cu Dostoievski si Sestov, la argumentul ofensei. El isi marturiseste sila fata de acei indivizi care „mugind precum taurii satui… amutesc dintr-o data in fata imposibilului…” („Lev Sestov si lupta impotriva evidentelor”). Impresurat din toate partile de oroare el, Fundoianu/Fondane, gaseste scaparatoare argumente si puterea de-a se emancipa de sub tutela acesteia: „Adevarul speculativ – peroreaza dansul – nu ne spune: esti ranit, asadar sufera!, ci: esti ranit, insa nu trebuie sa suferi, trebuie sa admiti ca raul ce te-a razbit este intemeiat, necesar, ineluctabil, si ca trebuie sa i te supui, sa-l iubesti, sa-l respecti, sa nu-l acuzi, sa nu strigi dupa ajutor, sa nu speri, nici sa pretinzi ca el sa inceteze! Caci, din aceasta suferinta izvorasc unica ta frumusete, singura-ti virtute, singura ta maretie si singura sfintenie; cum ai putea sa renunti? Dar cum ai putea pretinde ca raul exista? Nu este, mai degraba, o suprimare a Binelui? Oricat de grozave ar parea toate acestea, ele nu se regasesc in experienta, experienta este plina de lucruri care ne lezeaza, dar ea nu ne ofera nici legi fizice, nici legi morale, nici consolari, nici laude! Si nici cel mai neinsemnat adevar etern! Asa arata cioburile pe care calcam si care ranesc, dar nimic nu dovedeste ca ele se gasesc aici pentru a dainui pana la sfarsitul timpurilor, ca nu le vom inlocui, candva, cu izvoare sau cu trandafiri, ca nu avem decat o singura posibilitate, aceea de a fi lasati pentru totdeauna sa mergem pe cioburi, implorandu-l pe Celce le-a presarat in calea noastra sa aiba mila de noi si sa nu ni le ia niciodata!”
Daca Fundoianu neaga imuabilitatea si eternitatea raului si, asemenea lui Don Quijotte, spera ca, ]ntr-o buna zi, carciuma in care se afla se va transforma in castel, Celan incearca doar, cu disperare, sa croiasca drum poemelor sale: „Poezia – spune el – poate fi un mesaj varat intr-o sticla, trimis in credinta – desigur, nu totdeauna plina de speranta – ca mesajul ei l-ar putea duce valul – undeva, candva – pana la vreun tarm, pe un pamant al inimii, poate. Poeziile sunt, chiar si in felul acesta, mereu pe drum: ele se indreapta inspre ceva” („Poezia-dialog”)
Desigur, avem de-a face cu doua demersuri poetice diferite, cu doua modalitati distincte de abordare ale aceleiasi realitati oripilante. Fundoianu e aspru, textele lui nu poarta lavaliera, ele se rabusesc in capul cititorului ca o cascada, iar acesta are deseori senzatia ca mana scriitorului s-a straduit din greu s-ajunga din urma o gandire pana-ntr-atata dezlantuita incat, uneori pagini intregi raman vaduvite de banalul „punct”, la urma-urmei atat de necesar… Celan isi slefuieste scriitura, obscurizandu-si versurile aproape pana la pierderea sensului. Fundoianu isi asuma integral rolul de martor si, fara menejamente, ne pune dinainte oglinda in care ne putem contempla adevaratul chip: „lumea e-n fata mea, o vad, dar eu, eu unde sunt?/Trec si nimic nu mai ramane din ce fusese in oglinda […]/O mana nevazuta imi smulge pleoapele,/nu pot sa-nchid un ochi/si trebuie sa strig mereu, pan-la sfarsitul lumii,/nu sunt decat un martor..” („Ulysse”). Versul lui Celan e epurat de orice agresivitate si devine doar mesagerul unei sfasietoare tristeti: „Plopule, esti alb in intuneric,/Parul mamei n-a fost sa albeasca…/Stea, incingi o panglica de aur,/Rana mamei a nascut-o plumbul./Cine te-a scos usa din tatana?/Maica-mea nu pioate sa mai vina” sau „Acum esti tanar ca o pasare moarta-n zapada lui martie,/Acum vine la tine si-ti canta cantecul lui frantuzesc./Usori sunteti voi: imi dormiti primavara pana la capat,/Eu sunt si mai usor:/cant pentru straini”.
Aceste doua destine, ingemanate in tragedia Holocaustului, dar „fiecare cu noaptea lui,/fiecare cu moartea lui”, cum ar spune Celan, o transced… Trecuti prin apa unul si prin foc celalalt, ei inceteaza sa mai apartina unei semintii anume, devenind pur si simplu poeti, fiinte umane fragile, adica victime ale barbariei universale, care va mai continua inca multa vreme de-acum inainte. Sigur, nu-i inca vremea (va fi, oare, vreodata?!), ca fiecare dintre noi sa simta cu acuitate responsabilitate fata de seamanul aflat in deriva. Dar vremea marilor intrebari de constiinta vine ori de cate ori cineva se incumeta a le pune, Or, vietile si operele lui Benjamin Fundoianu si Paul Celan se constituie in asemenea intrebari. Noi nu putem si nici nu incercam a raspunde, dar avem datoria de-a medita asupra lor.
Vom admite, oare, ca un straniu proces ne-a impartit pentru totdeauna in calai si victime? De altfel, in societatile moderne, „selectia” nu mai are deja nimic „natural”. Cel mai apt pentru supravietuire nu este cel mai evoluat ci, aproape fara exceptie, cel mai feroce. Este ceea ce Jacques Monod, ]n admirabilul sau studiu, „Hazard si necesitate” (Bucuresti, 19991), numea pericolul „selectiei rasturnate”…
Daca accepta aceasta situratie, cu toate implicatiile ei, omul va fi nevoit sa se trezeasca din visul lui multimilenar, pentru a se putea imaca pe deplin cu singuratatea ce decurge din „stranietatea-i radicala”… Astfel, va ramane exilat pentru totdeauna la marginea universului, un univers care a devenit deja surd la muzica lui, indiferent la sperantele lui, ca si la crimele si suferintele lui. Am putea fi nevoiti sa admitem o lume in care Cain va fi multiplicat la infinit, in care nimeni nu va mai putea identifica sau nimi crima, in care binele si raul se vor dizolva intr-un vid indiferent, capabil de a distruge nu numai sufletul ci si trupul…
Dar, poate nu este inca prea tarziu sa luam invatatura de la cimpanzeul care urla sfasietor atunci cand moartea ii sesera seamanul, chiar daca, traversand milenii, am uitat o multime de lucruri, cel mai important lapsus al memoriei fiind acela din pricina caruia „am uitat ca traim pe o stea”. (Chesterton)
Daca exista o iesire din impas (iar cand spun asta, ma refer la intelegerea atator etape dementiale ale istoriei – a momentelor cand oamenii au devenit dusmanii cei mai feroci ai umanitatii!), ea ne este oferita de istoria insasi: atata timp cat vor exista poetii, nic noi nu vom ramane singuri…
Ei, pasnicii, ingroziti de ceea ce vad, ei, cei care n-au avut niciodata vreo alta arma (in afara bietelor ustensile de scris!), condamnati din cauza asta la tacere si, decizand, totusi, sa-si razbune tacerea!
Ei, tixind tribunalele lumii cu hartoagele lor, asumandu-si si jucand pana la capat un rol grandios. Ei, prin scrierile lor strabatand secolele, purtatori ai unui singur mesaj: acela ca nici o crima nu poate ramane nepedepsita si ca orice nedreptate va urla in veci!
Ei, magicienii, despre care nu o data s-a spus ca n-ar avea dreptul sa fie ingropati in pamant sfintit! Ei, giuvaergiii si recuperatorii unei umanitati pierdute! Ei, MARTORII!
Poet cu adevarat poate fi dar acela care nu mai are nimic de pierdut, cand tot ce poate fi mai rau deja i s-a si intamplat, asadar este calm si lucid intr-atat, ]ncat judecand dupa faptele si vorbele sale, nimeni n-ar utea banui ca a fost martor la ceva.
Trandafirul, chiar daca poate asista la moartea gradinarului, nu poate intelege de ce acesta a trebuit sa moara. Poetul trebuie sa vada mai multe lucruri decat trandafirul. Trebuie sa vada urmele trandafirilor de altadata. Si sa recostituie istoria gradinii.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (22-11-2009 la 00:00)

    NEDEEA BURCA,MULTUMIRI,

    DE CAND URMARESC CEA CE SE SCRIE DESPRE LITERATURA SI MAI CU SEAMA POEZIE IN ACESTE PAGINI,NU AM INTALNIT PANA ACUM CEVA CARE SE POATE APROPIA DE VALORILE ARTICOLULUI PE CARE
    L-AM CITIT ACUM, LUNI DIMINEATA,23 NOEMBRIE,2009,inainte deUTRENIE SI MICUL DEJUN.

    IMI PERMIT DECI SA REVIN,SI SA RECITESC CEA CE AI SCRIS CU HAR,ERUDITIE,SI MULT APRECIATA NOBILA,BUNA VOINTA.

    AL D-TALE,CU DRAG,ITZHAK BAREKET.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • NEDEEA BURCA: (22-11-2009 la 00:00)

    Stimate domnule Itzak Bareket, va multumesc pentru apreciere. Daca macar unul dintre cititori apreciaza ceea ce scriu, inseamna ca n-am scris degeaba. Va astept cu tot dragul, de fiecare data cand va face placere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • florin predescu: (22-11-2009 la 00:00)

    Articol exemplar si superior. Sunt un avid consumator de poezie.
    Este mai mult decat minunat ca se reamintesc meritele culturale ale unor nume cumva neglijate cu rea vointa sau din neglijenta de catre multi critici literari romani.
    Paul Celan, B Fundoianu, T Tzara au trait nu numai intr-un targ balcanic, au vibrat si au generat muzici noi, revolutionare in poezia si cultura universala.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • NEDEEA BURCA: (22-11-2009 la 00:00)

    Va multumesc, domnule Predescu! Aprecierea unui om care, in vremurile astea, inca mai iubeste poezia, nu pate decat sa ma onoreze…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • kant: (22-11-2009 la 00:00)

    Stimati cititori de l. romana,
    .
    TINAND CONT DE PERIOADA DECISIVA IN CARE NE GASIM, IN ACEASTA CURSA „NEBUNA” A DEFINIRII VIITORULUI PRESEDINTE AL ROMANIEI, SI PENTRU
    MENTINEREA IN VIITOR A NIVELULUI DE LIBERTATE SI DEMOCRATIE; IN TOATE DOMENIILE VIETII NOASTRE PUBLICE SI PRIVATE,
    AS PROPUNE SA LUAM “INTERIORUL NOSTRU”,
    CA PRIM REPER, DE BAZA,
    IN “SCHIMBAREA, ALTFEL”.
    – IN ACEST FEL, “Romanii,Altfel” sunt aceia care
    “… construiesc cu discretie si siguranta O PUNTE …”
    CONCRETA, “Din dragoste pentru România”,
    “… intre trecut si viitor, intre doua lumi inca destul de diferite”.
    (Citate.ASR Principelui Radu al Romaniei Duda)
    .
    “Romania are nevoie de o reforma mai intai la nivel de suflet,
    la nivel de mentalitate si la nivel de sistem de valori”.ALTFEL!
    (Tasente Tanase, “JURNALIST, ALTFEL”)
    .
    Daca Meditam Atent,Altfel, si la frazele ramase celebre,
    ale Maicii Tereza,
    putem gasi repere de “Comparatie, Altfel”, deosebit de adevarate
    pentru “Romania, Altfel”.
    – “Cu cât avem mai putin, cu atât dam mai mult.
    Pare absurd, dar aceasta este logica dragostei.
    – Nu conteaza sa faci multe lucruri,
    important este sa le faci cu multa dragoste.
    – Nu putem face lucruri mari,
    doar lucruri mici cu iubire mare.
    – Bucuria este rugaciune.
    Bucuria este tarie.
    Bucuria este o plasa a dragostei cu care prinzi suflete.
    – Daca judeci oamenii,
    nu vei mai avea timp sa îi iubesti.
    – Ziua de ieri a trecut.
    Ziua de mâine nu a sosit înca.
    Nu avem la dispozitie decât ziua de azi.
    Hai sa începem”.
    ALTFEL!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (22-11-2009 la 00:00)

    dl. Kant se pare că a venit din viitor, nu ştie că vorbim de Fundoianu. Felicitări, Nedeea Burcă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • NEDEEA BURCA: (22-11-2009 la 00:00)

    Merci Boris. Orice felicitare venita de la un fost coleg (colega) trebuie insemnata in jurnalul intim si „stropita” cu sampanie! Ori eu ma descopar cu uimire privilegiata… Sa fii sanatos si da Doamne sa ne ajute pe cat se poate si condeiul…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.248.112