caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cultura



 

Literatura, ce poveste!

de (15-11-2009)

“Literatura, ce poveste! Un diptic şi câteva linkuri în reţeaua literaturii”, de Liviu Antonesei

Editura Polirom, colecţia Ego, Iaşi, 2004

Despre povestea literaturii

Moto: „Cine crede că poate trece prin mijlocul unei opere esenţiale fără să fie marcat, să fie ştampilat ori, mai precis, tatuat asemenea condamnatului din Colonia penitenciară de Kafka, acela într-adevăr n-a înţeles nimic din misterul literaturii, din farmecul tragic şi voluptuos al lecturii şi cu atât mai puţin va putea înţelege ceva despre afinităţile secrete ale cărţilor.”

Citind cartea lui Liviu Antonesei din postura celui care speră să scrie despre ea ceva important, într-o măsură mai mică sau mai mare, rămâi complet descumpănit.

Pe de o parte, deşi este o culegere de eseuri cu teme pe care le ştim (dintr-o oarecare experienţă!) complet terne şi greu de sintetizat, descoperim o lectură uşoară, pe care o înţelegem şi nu ne este greu să o explicăm mai departe, deşi conştienţi că intră în propria capacitate intelectuală şi e posibil şi să spunem cu totul altceva decât ceea ce a vrut Autorul. Să vedem dacă reuşim.

Pe de altă parte, suntem impresionaţi de erudiţia criticului literar, de capacitatea de aprofundare, de a face comparaţii, de a jongla cu marii scriitori, aşa că avem a ne referi doar la autor şi la cartea respectivă. Toate acestea, pe care nici noi nu ştim îndeajuns de bine să le explicăm, nici măcar în acest mic text, ne îndepărtează până şi de aspiraţia de a deveni cititori profesionişti, nemaivorbind de condiţia de critici literari la care am visa în secret să accedem.

Literatura, ce poveste!
În primul rând, timpul alocat lecturii este din ce în ce mai restrâns, pentru că lumea nu mai are răbdare, munca determină acum chiar irosirea capacităţilor intelectuale spre alte orizonturi, numai pentru plăcerea lecturii nu. La fel consideră şi Liviu Antonesei, care încă speră în reîntoarcerea timpurilor când se plimba prin librăriile din Paris, când stătea pe lângă rafturile pline de cărţi, le răsfoia şi le descoperea, le cumpăra în fiecare zi, fără să se gândească la timpul în care le va citi:

„Doar cine mai are timp are şi cărţi, doar cine mai are timp răsfoieşte cărţile extrase alene din rafturi, pe care le cumpără ori le pune la locul lor, doar cine domină timpul mai (şi) citeşte. Şi doar pe acela „ochiul (îl) ascultă”! (…) Sper că mai există oameni ce au încă timp pentru a-i parcurge rafturile şi coşurile cu cărţi, sper să am vreodată la fel de mult timp ca atunci ca atunci pentru a o lua de la capăt, pentru a dovedi că Internetul nu e un balaur născut pentru a înghiţi pe nemestecate munţi nesfârşiţi de cărţi, ci un instrument de lucru extraordinar pentru cine ştie să-l folosească, poate chiar un prieten al cărţii.”

În al doilea rând, capacitatea de înţelegere. Suntem departe, majoritatea dintre noi, de a accede la asocierile dintre cărţi, de ceea ce Liviu Antonesei numeşte „cititor profesionist”. Chiar dacă citim tot ce ne pică în mână sau, dimpotrivă, citim organizat, pe autori, genuri literare, curente literare sau după orice alt criteriu, uităm cartea precedentă imediat cum o începem pe următoarea. Şi astfel, recunosc în lumea literară „internautică” (dacă aceasta poate fi numită „literară”), tot mai mulţi exponenţi ai sistemului de „cititori profesionişti”, care citesc mult, capabili de comparaţii şi asocieri, tineri exuberanţi care cred că ultimul autor publicat la o editură de succes devine imediat şi un clasic. Exponenţi care numai cititori profesionişti nu sunt, de vreme ce nu au citit un Borges sau un Henry Miller, să nu mai vorbim de un Cervantes sau Hugo. În schimb, sunt pline rafturile virtuale de Coelho, Saramago sau Stieg Larsson, autori poate oneşti, dar…Să continuăm. Liviu Antonesei spune în această privinţă:

„Pentru cineva ce se socoteşte un cititor „profesionist”, vacanţă nu poate să însemne altceva decât mult mai mult timp oferit lecturii. „Cititorul profesionist” este acela care, citind nemăsurat, rămâne totuşi capabil să-şi păstreze prospeţimea receptării şi libertatea absolută de asociere, fără a privilegia o perspectivă teoretică ori metodologică sau alta. Numai astfel poate accede la „asocierile secrete dintre cărţi”. (…) În ciuda aparenţelor, „cititorul profesionist” nu este un „specialist”, ci un splendid „diletant”. El nu citeşte din pricina vreunei obligaţii exterioare, de serviciu, ci pur şi simplu de plăcere.”

În al treilea rând, aspiraţia spre ne-plictiseală. Tentaţia celor care se consideră adevăraţi critici literari şi, paradoxal, pe care mulţi dintre noi îi considerăm tot aşa este de a oferi cărţi-eseuri-lucrări, care par adevărate comentarii literare şi din care adevăratul Cititor vrea să extragă lucruri esenţiale şi nu reuşeşte. Liviu Antonesei oferă un eseu care poate fi citit fără fasoane, care poate fi înţeles şi de un pretins critic literar, dar şi de omul care nu l-a citit pe Borges sau s-a oprit la Henry Miller la jumătatea „Tropicului Cancerului”. Cu atât mai mult, de omul care doreşte să înţeleagă literatura şi din alte surse decât din lectura propriu-zisă a unei capodopere.

În cele trei „cărţi”, scrise în perioade total diferite, prima dintre ele actualizată din prisma prezentului anilor 2000 – Despre absolutul lecturii (1987), Despre încrucişarea drumurilor livreşti (2000-2004), …a linkurilor (2000-2004) – Liviu Antonesei oferă, chiar daca poate nu şi-o doreşte, mostre despre cum ar trebui să fie înfăptuită critica literară: cu patos, cu sentimente, paradoxal de simplă şi de uşor de înţeles, chiar cu atitudine partinică, dar în acelaşi timp bine argumentată. Recurgând nu la cuvinte pompoase, ci la poveste, aşa cum o face, de exemplu, în frumoasa povestire ipotetică despre viaţa lui Ioan Petru Culianu dacă acesta nu ar fi primit viza să plece din România. Intitulat „O biografie alternativă”, acest eseu-povestire este una dintre cele mai frumoase proze scurte din literatura postdecembristă.

În rest, criticii literari sau aspiranţii par că se adaptează condiţiilor puse de Liviu Antonesei. Cum ar fi, de exemplu, cititul cu pixul/creionul în mână, pentru a sublinia ideile esenţiale, care vor fi folosite mai târziu la recenzia propriu-zisă sau la revenirea doar la ceea ce e important la o a doua lectură: „Atunci când Autodidactul ia hotărârea eroică de a folosi un carnet în care să-şi noteze „ideile” suscitate de lecturile sale, se produce un eveniment cu consecinţe tulburătoare asupra destinului său, un eveniment de un tragism indenegabil – el îşi pierde, de fapt, inocenţa. (…) El nu copiază, pur şi simplu, totul, nu se comportă ca un Pierre Menard borgesian. Intervin, în mod fatal, selecţia, aprecierea lecturilor, revenirea interesată asupra unora dintre ele, nevoia de confirmare a verdictelor. El devine – împotriva voinţei sale, probabil chiar şi fără a-şi da seama – un cititor specializat, profesionist, prin urmare un critic.

Criticul – cititor lipsit de inocenţă exercitându-şi actele de lectură prin intermediul judecăţilor şi, mai ales, pre-judecăţilor sale. În ciuda speranţelor lui Al. Paleologu, (…) criticul este un cititor sceptic, asemănător mai degrabă cu degustătorul decât cu băutorul adevărat. Scriitorul „de ficţiune” îl iubeşte, în realitate, prea puţin, preferându-i pe cititorul inocent, eventual pe gurmandul eseist, chiar şi când acesta din urmă e mai pretenţios decât un critic propriu-zis.”

O a doua regulă respectată, poate nu neapărat din cauza motivaţiilor precizate de Liviu Antonesei, este aceea de a citi mai multe cărţi în acelaşi timp. Unii fac asta din cauza comodităţii (o carte grea şi masivă pentru fotoliul de acasă, una mică şi uşoară pentru metrou), alţii pentru că găsesc implicaţii aparent ascunse şi au nevoie de cărţi şi precizări suplimentare: „Regula inflexibilă: întotdeauna un cititor profesionist citeşte mai multe cărţi în acelaşi timp. Unii cred că pentru a-şi menţine proaspăt interesul. În realitate, pentru că este condus de „afinităţi secrete”. Pentru el, lectura nu este niciodată inocentă, doar că procesul de asociere livrescă este întemeiat pe „secret”, şi nu pe vizibil, pe „profunzime”, şi nu pe aparenţă.”

„Literatura, ce poveste!” este poate o carte ce nu place criticilor literari „cu vechime”, care nu înţeleg mecanismul unei critici literare facile şi uşor de lecturat şi de înţeles, ci continuă pe panta unor adevărate comentarii literare pentru elevi şi studenţi, învăţate pe de rost şi uitate a doua zi după examenul propriu-zis (Nu îmi aduc aminte de niciun cuvânt, de nicio frază din comentariile învăţate în liceu sau înainte!). Plus că Liviu Antonesei numai plăcut nu este unei anumite „tagme a jefuitorilor”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.246