caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Alegeri



 

Patru candidaţi defecţi şi o agendă

de (15-11-2009)

Problema României este că oricare dintre cei patru poate fi un preşedinte funcţional, în mecanica instituţiilor, atât de maleabilă este Constituţia noastră. Dar această mecanică s-ar aplica unor cu totul alte scopuri, în funcţie de candidatul care câştigă.

Asistăm la o cursă electorală ciudată, în care candidaţii, cu cât se arată în public mai mult, cu atât pare că ţin să facă mai multe erori. Totul seamănă cu un meci în care fiecare se întrece să-şi dea mai multe autogoluri.

Luaţi-l de exemplu pe Sorin Oprescu: un şef de clan medical pe stil vechi, gregar şi cu gură bogată, care ia bolnavul de după gât şi îl face din vorbe, dar care şi-a depăşit acum un pic anvergura municipală în care s-a format şi se simţea bine, începând să cugete tot mai mult în dodii de amploare naţională. Prezenţa lui fizică are un magnetism real, care l-a servit bine în politica de partid şi în ierarhia spitalicească de tip feudal (foarte asemănătoare, cele două). Dar ea trece mai greu sticla, unde se vede doar o lăbărţare verbală de lozinci şi pilde ţuţeniene, care nu spun finalmente nimic.

Pe măsură ce campania avansează, doctorul pierde din zvâc, fiind clar că un efort de o lună deja l-a cam obosit şi îl plictiseşte, el fiind obişnuit mai mult cu flecăreala scurtă de şuetă şi aranjamentele pentru a conduce instituţii in absentia, prin intermediari. Sau pe Crin Antonescu, un Rică Venturiano care se luptă cu tirania cu un entuziasm pneumatic, hiperbolizant şi de o urgenţă un pic caraghioasă, deoarece într-o Românie cu caractere maleabile, războiul verbal cu dictatura e mai curând caracteristic perioadelor de maximă libertate şi democraţie, când nu era nici tiran adevărat primprejur.

Omul e plin de paradoxuri: sub lozinca bunului-simţ, este de fapt cel mai agresiv şi irascibil candidat. Lipeşte altora etichete de politruci, fiind el însuşi un balon cu aer cald, incert profesional, prezent în politică de două decenii fără vreo iniţiativă identificabilă, alta decât jocurile de putere, şi sublimându-se complet ca persoană atunci când i se scoate ştecherul de la reţeaua electrică a partidului.

Ce să mai zic de Geoană, cel mai prost vorbitor dintre cei patru, celebru pentru umorul involuntar în care cade regulat, cu malapropisme gen George W. Bush („am avut cele mai mari contacte cu liderii lumii”; „avem decât trei alternative”) şi pentru ideile precum nuca în perete pe care le debitează, doar pe jumătate digerate, de pe cartonaşele pregătite de consilieri.

S-a menţinut remarcabil, într-un echilibru precar, la conducerea unui partid federal complicat. Zilele astea, este preocupat să acrediteze în târg, pe canale subterane, ideea că odată ales preşedinte s-ar scutura de sub influenţa unor oameni ca Vanghelie, Mazăre, Hrebenciuc sau Dragnea, cu care acum doar de nevoie coabitează, trans formân du-se în social-democratul european Myrcea Blair.

Adică exact zvonul pe care îl vehicula şi înainte de congresul unde i-a luat locul lui Iliescu, cu agenda de a moderniza partidul, doar ca să facă după aceea pace cu toate camorrele şi ‘ndraghettele judeţene.

În fine, Băsescu, un lider instinctiv, de totul sau nimic, care, dimpotrivă, nu ia idei de la consilieri, ci le dă el lor cartonaşe cu ce trebuie să spună în public, atunci când are răbdarea s-o facă. Cel mai adesea însă, ei trebuie să se prindă singuri, fără cartonaşe, care e punctajul de discuţie al şefului, din cele câteva împuşcături de la şold pe care le execută acesta spontan, la vreun meeting sau ieşire în presă.

A antagonizat inutil oameni de calitate. A făcut erori tactice gratuite, promovând persoane ca Udrea sau Silvian Ionescu, sau aranjând fiicei lui o carieră de parlamentar european, lucruri care puteau fi lejer evitate şi care l-au vulnerabilizat degeaba. La fel se va întâmpla şi cu alte mişcări tactice, care poate au o utilitate în contextul parlamentar imposibil de azi (de exemplu, defilarea cu gaşca de generali imobiliari gen Oprea sau cu reptile politice ca Nicolicea, a căror alăturare de partidul Monicăi Macovei e de-a dreptul suprarealistă), dar pentru care preşedintele va plăti fără îndoială un cost de imagine şi de voturi.

Problema României este că oricare dintre cei patru poate fi un preşedinte funcţional, în mecanica instituţiilor, atât de maleabilă este Constituţia noastră. Dar această mecanică s-ar aplica unor cu totul alte scopuri, în funcţie de candidatul care câştigă, iar aceasta e de fapt opţiunea crucială pe care o au de făcut românii în alegeri: nu să asculte ce zice fiecare, pentru că în campanie se spun vrute şi nevrute.

Nici să caute candidatul nepătat, pentru că fiecare este defect în felul său. Nici să aştepte de la preşedinte lefuri şi pensii, pentru că, evident, nu-i treaba lui să le dea. Ci să judece care dintre cei patru chiar vrea să spargă gaşca politico-afaceristă care parazitează România de douăzeci de ani, să separe apele, să lase justiţia în pace să lucreze – şi, mai ales, are şi ceva fapte în spate care să probeze această agendă.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.75.28