caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Universitățile mele transnistrene” – interviu cu Liviu Beris (I)

de (15-11-2009)

„Am cunoscut răul absolut” (Liviu Beris)

La vârsta de 13 ani, Liviu Beris a fost evacuat din oraşul său natal, Herţa (din regiunea Bucovinei de Nord) şi deportat în lagărul de concentrare Moghilev din Transnistria. Mulţi dintre cei care l-au însoţit pe acest drum nu s-au mai întors. În anii întunecaţi ai dictaturii comuniste care a urmat războiului, memoria Holocaustului Românesc a fost în mare parte obliterată. În consecinţă, o importantă şi tristă parte a istoriei naţionale a fost învăluită în uitare. !poza124! Astăzi, Liviu Beris este preşedintele Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului (A.E.R.V.H.). În numele tuturor victimelor Holocaustului din România, această organizatie îşi propune să aducă la lumină adevărurile istorice ale epocii respective, prin promovarea unui dialog deschis şi constructiv cu publicul contemporan. (text de prezentare a d-lui dr. Liviu Beris, preluat la sugestia dumnealui de pe site-ul AERVH).

L-am cunoscut prea târziu pe domnul Liviu Beris, doctor în inginerie genetică, cercetător cu rezultate absolut remarcabile şi, uneori, de-a dreptul spectaculoase. L-am abordat cu sfială şi acest interviu mi s-a părut mai greu decât oricare altul, fiindcă, pentru întâia oară, m-am temut că întrebările mele ar putea părea lipsite de sens, poate chiar inoportune. „De obicei evit întrebările” – mi-a spus, de la bun început, dl. Beris, iar eu am înţeles că există dureri care cer o tăcere pe măsura lor, cuvântul neputând decât să le trădeze. Dar mai ştiam un lucru: anume că cititorii merită să-l cunoască mai bine pe Liviu Beris, atât în calitatea sa de om de ştiinţă, cât şi în aceea de neobosit căutător al dreptăţii şi al adevărului. Căci datorită celor asemenea domniei-sale am aflat noi că nici o încercare de adescoperi adevărul nu poate fi zadarnică şi că, aşa cum o spunea Elie Wiesel, omului îi este dat să poată transforma nedreptatea divină în dreptate omenească…

– Cu ce vreţi să începem?

– Cu începutul. Spuneţi-mi, când v-aţi născut?

– A! Cu asta Începeţi! Eu am o problemă până şi cu naşterea… că în momentul în care ne-am întors din Transnistria n-aveam nici un fel de acte. În situaţia dată, fiind dintr-un orăşel care era sub ocupaţie sovietică, Herţa…

– Sunteţi din Herţa! Ca scriitorul Beniamin Fundoianu!

– Exact, ca Fundoianu. Să ştiţi că atunci când eram eu copil, la Herţa, el venea şi la noi acasă. Eram mic, o singură dată l-am văzut, era îmbrăcat într-un costum alb, şi m-a ridicat în braţe până sus, deasupra capului său. O singură scenă, asta o reţin. …Dar unde rămăsesem… o dată ajunşi la Bucureşti, părinţii s-au dus la Primăria de la Amzei, să-mi facă act de naştere pe bază de declaraţie notarială. Eu sunt născut pe 27 noiembrie 1927. Şi notarul a scris 27 noiembrie 1928. Aşa am rămas cu un an mai tânăr, dacă eram femeie era formidabil!

– Ştiu că vă este greu să vorbiţi despre perioada deportării în Transnistria. Vă rog, totuşi, s-o faceţi,chiar dacă pe scurt…

– Vreţi despre asta? Hai să vă spun câte ceva… Aveam 12 ani şi eram în clasa a doua de liceu, la „Grigore Ghica Voievod” din Dorohoi – să ştiţi că nu eram un elev strălucit, aveam tot felul de alte preocupări, extraşcolare! – când am plecat în vacanţă, acasă, la Herţa. Pe 26 iunie, sovieticii au dat ultimatumul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord… granţa veche era la 15 km. de Herţa, la Mamorniţa, aşa că toată lumea îşi vedea de treabă. Numai că, pe 29 iunie ne-am trezit cu blindatele ruseşti acolo şi, chiar şi atunci, credeam că e vorba de o greşeală şi că ruşii se vor retrage. Ei însă au rămas şi un an de zile am fost sub sovietici, am mers la şcoala sovietică… Tatăl meu avea o brutărie cu vreo 20 de muncitori, aşa că noi am fost consideraţi „burjui”. S-au făcut naţionalizări şi colhozuri imediat, au adus şi conducători din Rusia, din Ucraina… în fine, între 13 şi 15 iunie 1941, au început deportările din toată Basarabia şi Bucovina de Nord, nu pe criterii etnice, ci pe criterii de clasă. Deportări în Siberia! Noi figuram pe lista celor dintâi deportaţi, dar am scăpat ca printr-o minune: prin 1939, familia mea ajutase o familie de oameni foarte săraci, cu mulţi copii. Mama le-a dus mâncare, iar tata i-a dat de lucru acelui tâmplar care, fără ca noi să ştim pe atunci, era comunist ilegalist. Când au venit ruşii, el a căpătat o funcţie şi a făcut să fim deocamdată şterşi de pe lista pentru Siberia… în pofida faptului că eram printre „burjuii” cei mai mari din Herţa… La 22 iunie 1941, cam peste o săptămână, a izbucnit războiul şi, prin 5 iulie trupele româneşti erau de-acum la marginea Herţei. Foarte bucuros, tata m-a luat de mână, zicând: „Hai să-i întâmpinăm pe-ai nostri, c-am scăpat de Siberia!” Ajunşi la faţa locului, un căpitan, în loc de „bună ziua”, zice: „Care din voi sunt jidani să treacă de cealaltă
parte!”. Pe marginea drumului era un şanţ şi nu mai reţin decât c-am văzut puştile îndreptate spre noi…

– Câţi ani aveaţi?

– 13. Dar, din grupul de români, unul dintre ei a sărit înaintea puştilor zicând: „Domnule căpitan, dar ăştia sunt oameni care-au suferit de-a valma cu noi!”. Expresia asta mi-a rămas mie în cap, „au suferit de-a valma cu noi”. Apoi, tot grupul de români s-a băgat în faţa noastră…

– Românii veniseră şi ei „în întâmpinare”?

– Da. Noi, jidanii, am putut pleca, ceilalţi au rămas, iar tata nici măcar o vorbă n-a spus pe drum… ce-o fi fost în sufletul lui…

– Dar în al dvs.?!

– Am rămas, am rămas cu trauma… A doua zi, toţi evreii am fost adunaţi în nişte sinagogi şi pivniţe, unde am stat vreo trei zile.

– Cu ce explicaţie?

– Nici una. Apoi s-au alcătuit nişte liste, aşa, fără nici un criteriu. Au fost strigaţi şi scoşi afară şi împuşcaţi 132 de oameni, adulţi şi copii. Un român, Rumega Dumitru, a asistat la execuţie şi a povestit cum a fost chemat de un prieten: „Hai să vezi cum îi împuşcă pe jidani!”. El a văzut cum rămăsese în viaţă o fetiţă de vreo şase ani, probabil că mitraliera a tras deasupra şi capul ei nu a fost rins. Şeful grupului de execuţie s-a dus s-o împişte personal, cu pistolul. Rumega Dumitru a fugit de-acolo…

– Ce s-a întâmplat după aceea?

– Am mai stat vreo două-trei zile în Herţa, casele noastre fuseseră, bineînţeles, jefuite şi ceea ce reţin este că relaţiile cu vecinii români nu mai erau aceleaşi. Ne evitau.

– De ce?

– Nu vă pot spune…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (15-11-2009 la 00:00)

    …DE CE? NU VA POT SPUNE…
    asa se incheie prea scurtul interviu cu domnul
    LIVIU BERIS care probabil are multe de spus dar prefera sa taca…si-a atunci,noi,care-am trecut prin necazuri similare ce putem intelege?CA’N ROMANIA DE AZI E MAI BINE SA TACI
    DECAT SA ISTORISESTI CU TOATE DETALIILE NECESARE CEA CE SA -INTAMPLAT?DRAGA SI MULT STIMATE D-LE. BERIS,daca-i consimtit sa incepi,da-i drumul cu toate amanuntele,o sa-ti faca bine si d-tale personal si noua tuturora si mai ales,contributia d-tale,va aduce un mare serviciu si ROMANIEI SI NEAMULUI DIN CARE FACI PARTE.CU URARI DE BINE TE ASTEAPTA,ITZHAK BAREKET.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • boris marian: (15-11-2009 la 00:00)

    e prima parte, nu vă grăbiţi cu comentarii. O corecţie,

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Nedeea Burca: (15-11-2009 la 00:00)

    Stimate domnule itzak bareket, va atrag atentia ca n-ati observat un lucru: aceasta a fost doar partea intaia a interviului cu dl.Liviu Beris, domnia sa spune mult mai multe lucruri si va invitcu drag sa cititi continuarea in numarul viitor.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193