nu-mi mai e teamă de dor, lacrima lui va fi un semn de carte… şi se va opri pe mirarea care ţi-a subţiat constatarea… târziu, dar eşti iubit! aşa cum pâlpâie macul, amintind de simpla dăruire a sufletului.
poate că vei înţelege cât de greu mi-a fost să cred că iubirea ta e reală! abia ieri m-am convins că tu, încet-încet, m-ai dus în lumea ta, unde totul e magic! rostirile sunt pline de noi, mă fac să simt casa pe care ai construit-o… cu rugăciuni strânse din rădăcinile luminii! am să învăţ să intru, să te aştept la fereastra cu flori de inimă! şi-am să las silabele să se joace prin grădina rotundă a viselor tale, căluţii să necheze a bucurie deplină!
nu-ţi promit decât buze turcoaz, sâni de jad alb, soare de pântec şi ochii primei noastre toamne…
30 octombrie 2009, 12:24