caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Rescriu ce mi-a fost scris (IX)

de (30-11--0001)

Rescriu ce mi-a fost scris (IX)

Un început de octombrie mă trezeşte dintr-un vis ce-l credeam o pagină scrisă cu notele unui portativ – intitulat iubire. Între azi şi ieri se deschide o prăpastie şi, eu – agăţat de poala unui glas ce-mi spune:
– Dacă pleci să fii doar câteva ore lângă copiii tăi, vei pleca pentru totdeauna, eu nu sunt o haltă!
Mi-am luat un mic bagaj şi într-o pungă de „un leu” am adunat lucruri, ca nişte secvenţe dintr-un film, o pereche de pantofi obosiţi şi câteva cioburi dintr-o inimă făcută zdrenţe. Am zăbovit să găsesc cheia de la uşa principală şi printre picuri de ploaie lacrimile mele stăteau să ajungă în faţă, să fie ele câştigătoare.
– De ce nu-ţi iei toate hainele?
– Pentru că nu le voi îmbrăca pe toate în această seară!
Era o zi, aparent obişnuită, una dintre puţinele mele fine se căsătorea şi trebuia să onorez acel moment cu prezenţa, doar pentru câteva ore. Dar, evident, celelalte zeci de mii de ore, aproape patru ani nu mai contau. Ce era „important” era „blazonul” ce părea că va fi întinat de o pasageră întâlnire amicală.
– Nu ai personalitate! Îmi sună ca un bucium aceste cuvinte. Încerc să le cern prin sita ce curge reproşuri. Le adun în crosne mici, aşa cum făcea tatăl meu la fiecare început de octombrie. Le arunc peste umărul timpului şi încerc să mă ridic şi să merg în picioare.
– Ce să fac, scumpul meu tată? Cum să fac?
– „Opreşte-te şi trage aer în piept” – îmi spunea, adeseori, tata.
Se deschide o poartă şi pe aleea ce duce la camera mea sunt înconjurat de trei prieteni: Missy, Tom şi Negruţu’, pisoii ce „păzesc” proprietatea – aşa scrie pe o tăbliţă a căbănuţei din lemn pentru uneltele de curte. Vântul îşi dansează fiecare frunză, oboseşte, şi se aşează pe terasa din faţa casei.
În jurul meu se face linişte şi gândurile încep să se aşeze la sfat. Unele ascultă, altele se suprapun în cel mai haotic vârtej ce vrea să mă ducă acolo de unde am plecat. Îmi ascund privirea în palme şi nu văd decât imaginea unei siluete arcuite ce fuge, uitând-şi tolba cu săgeţile înfipte în trunchiul secat de seva dragostei.
– Am nevoie de tine tată, unicul meu prieten!
Îmi adun paşii răvăşiţi şi-mi rescriu, poate, esenţa mersului şi trecerii prin viaţă. Aduceri-aminte îmi aşez la căpătâi şi adorm depărtări, şi totuşi, atât de aproape de o mare iubire. Îi simt buzele şi parfumul unor adevărate trăiri, niciodată uitate, poate doar plecate puţin pentru a se odihni să meargă mai departe.
Asudă o altă dimineaţă, ceasul deşteptător îşi face datoria şi plec spre curgerea ce-şi caută matca. Undeva o zăresc şi caut un pretext de chemare a zâmbetului plecat în spatele unui nor, ce nu prevestea o furtună. Nimic nu este veşnic, nici chiar paharul plin ce s-a vărsat peste o coală imaculată. Undeva se aud picuri ce unesc lacrimile mele, lacrimile tale, cântecul meu şi melodia ta…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.183.183