caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Povestea vitrinierului

de (8-11-2009)
Stop cadru din filmul Povestea vietii unui vitrinierStop cadru din filmul Povestea vietii unui vitrinier

Preambul: Pe Elu Klein l-am cunoscut în vara anului 2004, la festivitatea de comemorare a Holocaustului de la Satu Mare. La 93 de ani era cel mai vârstnic supravieţuitor şi a aprins prima dintre cele şase lumânări, în memoria celor şase milioane de evrei pieriţi în Holocaust. Era un bătrânel scund şi fragil, dar plin de vervă, dornic
să-mi împărtăşească atât suferinţele, cât şi succesele vieţii sale. I-am promis că vom reveni să realizăm un film despre viaţa lui. Ne-am întors la Satu Mare în noiembrie şi timp de două zile am filmat necontenit în casa lui Elu Klein, aflată pe o stradă liniştită din centrul oraşului. Avea o locuinţă mobilată cu mult gust şi o baie superbă, decorată cu faianţă galbenă cu modele exotice. Elu spunea că baia trebuia să fie locul cel mai vesel din casă. Ne-a primit cu multă căldură, ne-a deschis baierele amintirilor, ne-a adus albumele cu fotografii şi teancurile de reviste care i-au publicat creaţiile: vitrine tematice, decoruri pentru parada modei şi vestimentaţie de damă. O mulţime de diplome obţinute la diverse concursuri din ţară şi străinătate, atestau că Elu Klein fusese un vitrinier vestit atât în ţară cât şi în străinătate. Din cele relatate de el, am aflat că fusese unul dintre bărbaţii cei mai eleganţi din oraş, un etalon pentru cei care urmăreau tendinţele modei. Vârsta înaintată îi şubrezise sănătatea, dar în cele două zile de filmare s-a dovedit un povestitor neobosit, cu o memorie prodigioasă. Filmul despre Elu Klein, întitulat „Egy kirakatrendező élettörténete”, (Povestea vieţii unui vitrinier – am optat pentru un film în limba maghiară, limba maternă a lui Elu, în care se exprima mult mai liber-), realizat împreună cu operatorul de imagine Alexandru Marius, a fost terminat în anul următor şi a obţinut un premiu la Festivalul de film 7 Arte, ediţia 2005. Am rămas în legătură cu Elu, îl sunam din când în când la telefon şi îl felicitam de sărbători. S-a stins din viaţă peste câţiva ani, în 2006 sau 2007.
Deunăzi, aflându-mă pe una din străzile liniştite din centrul Clujului, pentru o clipă, în atmosfera ceţoasă şi uşor misterioasă de noiembrie, mi-a apărut în faţa ochilor Elu Klein. Scund, fragil şi cu ţinuta elegantă… Cred că era un semn menit să mă îndemne să-i redau povestea vieţii şi în scris, folosindu-mă de fragmente din poveştile sale.

Copilăria, ucenicia şi primii ani de muncă
Elu Klein, cel care timp de aproape opt decenii a trudit pentru a desfăta privitorii vitrinelor, s-a născut în 1911 la Satu Mare, într-o familie evreiască unde
Şabatul şi alte sărbători erau respectate cu stricteţe
Elu Klein: Vineri seara tata stătea în capul mesei cu un cozonac mare
în faţa lui. Mama stătea alături de el, iar noi, copiii, stăteam în jurul mesei. În faţa fiecăruia era câte un ” barhes” – un colăcel. Tata binecuvânta cozonacul şi vinul
rupând câte o felie pentru fiecare dintre noi. Colăceii îi mâncam la cina de Şabat,
unde se servea supă de carne, piftie de peşte şi prăjituri. Erau frumoase mesele
de vineri seara !

Tatăl lui Elu Klein avea locul său sinagoga mare, unde adolescentul de 13 ani
şi-a sărbătorit Bar Miţva, pragul maturităţii religioase.
Elu KleinLa Bar Miţva au venit mulţi prieteni şi au aruncat bomboane de la galerie, deşi era un obicei specific ceremoniei de „Bat Miţva”, pentru fete. Apoi lumea a fost poftită la noi acasă, unde s-a făcut kiduşul – binecuvântarea festivă – şi s-a servit mâncare şi băutură din belşug.
La vârsta de 14 ani şi-a început ucenicia într-o meserie unde-şi putea
valorifica talentul la desen şi îndemânarea.
Elu KleinVoiam să mă fac pictor de firme şi am intrat ucenic la un atelier, dar veneam acasă cu hainele murdare de ulei şi mama mi-a spus: „Tu, un băiat atât de pedant, să fii mereu mânjit cu ulei!” Atunci sora mea mi-a propus să mă duc să lucrez la firma unde era contabilă. Era o firmă mare Kesselman şi Friedmann, care făceau comerţ cu marfă de import, numai pe valută. Acolo lucra şi un vitrinier, Adler Manó, care venise de la Dresda, la solicitarea Camerei de Industrie şi Comerţ. Pe atunci Satu Mare era un centru comercial important. Văzând că mă pricep la desen mi-a dat să scriu etichete. Am făcut o mulţime de modele de etichete şi de şabloane pentru litere şi-mi dădea câte un leu-doi. De un leu îmi cumpăram patru covrigi, iar restul banilor îl duceam mamei, erau primii bani pe care i-am câştigat.
Ceva mai târziu Elu Klein a dorit să-şi dezvolte aptitudinile artistice în atelierul pictorului Aurel Popp, dar Adler Manó l-a convins să renunţe la pictură în favoarea unei îndeletniciri mult mai practice.
Elu KleinAm vrut să învăţ pictura cu renumitul pictor Aurel Popp, însă el îmi dădea să fixez pânzele pe ramă şi nu mă lăsa să privesc cum picta. Odată mi s-a comandat să fac o vitrină de probă, cu tematică de toamnă. Adler Manó a văzut-o mi-a spus: „Tinere, asta e meseria potrivită pentru tine .”
La 16 ani a câştigat primul concurs de aranjat vitrine şi apoi a fost trimis să se
perfecţioneze la Viena.
Elu KleinVăzându-mi talentul, Camera de comerţ şi industrie din Sătmar m-a trimis la Viena să mă perfecţionez ca vitrinier. M-a dus maistrul meu,
Adler Manó, şi mi-a asigurat condiţii să pot face practică. De fapt, eu îi ajutam pe
ceilalţi elevi care frecventau şcoala de vitrinieri, tineri talentaţi la desen
care doreau să-şi însuşească tainele acestei profesiuni care pe atunci era foarte respectabilă. După Anschluss am venit acasă pe Dunăre cu vaporul unguresc József.

Război, detaşament de muncă şi lagărele naziste
În perioada interbelică Elu Klein devenise un decorator apreciat, solicitat de firme din Satu Mare şi din alte oraşe. Apoi a izbucnit războiul şi a fost încorporat într-un detaşament de muncă pentru evrei.
Elu KleinEram în detaşamentul de muncă, dar mai puteam veni şi pe acasă, în oraş, întrucât le confecţionam ofiţerilor tot felul de suveniruri. Un orădean care ştia că mă pricep la cioplit mi-a dat de lucru să decorez casete de lemn pentru ofiţeri.
Între anii 1942 şi 1944 am lucrat cu detaşamentul de muncă la Budapesta, la Dej, la
Baia Mare, dar cel mai mul timp l-am petrecut la Vetiş, lângă Satu Mare,
de unde mai puteam veni acasă.

Aflând de internarea evreilor sătmăreni în ghetou, Elu Klein a evadat din
detaşamentul de muncă şi a intrat în ghetou pentru a fi alături de familie şi, mai ales, de nepotul său favorit, orfan de mamă. După sosirea la Auschwitz, Elu a fost despărţit de familia sa. Copilaşul a fost ucis, dar Elu i-a păstrat fotografia,
cu riscul vieţii.
Elu KleinCând ne-au deportat la Auschwitz eram 93 de persoane într-un vago. Am stat în picioare timp de două zile. Pe noi ne-au deportat ungurii, nu nemţii. La Kosice ne-au predat nemţilor dar până atunci jandarmii ne-au obligat să predăm toate valorile. Ajunşi în lagăr ne-au introdus într-o sală mare şi ne-au obligat să ne scoatem hainele.. Când am văzut că trebuie să ne dezbrăcăm complet, am fugit înapoi unde-mi erau hainele şi am scos din portvizit două fotografii a nepotului meu şi a logodnicei mele, Kla<<6>ri. Atunci m-au lovit cu o vână de bou, aşa de tare încât am urlat de durere, pentru că văzuseră că m-am aplecat. Apoi a trebuit să fugim în pielea goală la spălător şi am luat fotografia în gură. Mai târziu am ascuns-o în căptuşeala bocancilor şi am purtat-o cu mine în toate lagărele prin care am trecut: Auschwitz, Birkenau, Matthausen, Merk şi Ebensee Fotografia aceasta a fost timpul cu mine. La Auschwitz am lucrat la munca cea mai grea. Trebuia să cărăm nişte conducte imense de beton pentru canalizare. Câte zece oameni cărau câte o conductă imensă pe care o coborau în
şanţ. Ne supraveghea un kapo, un deţinut de drept comun care fusese condamnat la
18 ani de închisoare. Deţinuţii trebuiau să taseze pământul de dedesubt şi mulţi mureau striviţi de conductele de beton. Pe morţii care puteau fi recuperaţi, îi duceam seara pe umeri, şi-i aşezam la picioarele noastre, ca să fie număraţi la apel. După un timp am ajuns să lucrez la o grădină unde a trebuit să fac crucea încârligată din flori. Ştiau că sunt artist şi m-au pus să desenez inscripţii nemţeşti de avertizare împotriva păduchilor.

Poveşti despre Vitrine
După război Elu Klein a revenit la Satu Mare şi a reînceput să lucreze ca
decorator, în condiţiile noului regim care punea mare preţ pe temele politice şi festivism. Graţie fanteziei şi îndemânării a realizat decoruri tematice şi care alegorice, însă cele mai dragi i-au rămas vitrinele, pe care şi le aminteşte până în cele mai mici detalii. Fiecare are povestea ei.

Prima vitrină premiată
Elu KleinAm făcut o vitrină de seară. Am pus în vitrină o măsuţă de toaletă cu produse cosmetice şi am aşezat în faţa o manechin îmbrăcat în capot, ţinând în mână un puf şi o pudrieră. Totul numai în alb şi negru. Am obţinut premiul întâi la concursul din anul respectiv

Fusta mini
Elu KleinOdată, nu mi-a ajuns materialul pentru a îmbrăca manechinul şi, fusta a ieşit mai scurtă ca de obicei. Cei de la firmă m-au criticat că era prea scurtă, dar le-am răspuns că va veni la modă şi fusta scurtă. Şi curând a şi venit moda mini. Am şi fotografii despre aceste vitrine.

Capotul matlasat
Elu KleinVenise la modă materialul matlasat, dacă vă mai amintiţi de el, şi trebuia să-l expun în vitrină. Am drapat un manechin cu materialul matlasat, i-am prins câteva falduri, ca să pară o mânecă şi i-am făcut manşete din bucăţi. Peste câteva zile a venit o clientă care insista să cumpere capotul. Zadarnic i s-a explicat că nu era un capot adevărat. M-au chemat şi pe mine şi i-am adeverit acelaşi lucru. Ea n-a crezut şi ne-a reclamat că nu vrem să scoatem capotul din vitrină. M-au convocat la partid să dau socoteală, pentru că clienta respectivă era activistă de partid..

Vitrina de toamnă
Elu KleinImaginaţi-vă o vitrină de toamnă, mare cât camera asta. Trebuia să fac o vitrină de toamnă cu marfă puţină. Am comandat un podium mare şi trei manechine: un bărbat, o femeie şi un copil. Am imaginat o scenă în care vântul umfla fusta femeii, smulgea umbrela din mâna bărbatului şi-i sufla pălăria din cap. Toate astea le-am făcut cu fire de nailon întinse. Şi paltonaşul copilului părea umflat de vânt, dar firele de nailon nu le observa nimeni, pentru că le ascunsesem. Jur împrejur am aşezat pachete cu cadouri, iluminate feeric. Totul părea atât de real încât şi eu stăteam ore în şir şi mă minunam cum de am putut realiza aşa ceva !
După pensionare Elu Klein a fost invitat în America unde a decorat vitrine şi a câştigat bani frumos, dar niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească definitiv oraşul natal – Satu Mare – unde este cunoscut, stimat şi admirat. Locuieşte împreună cu soţia sa, Ica, într-o casă care vădeşte gustul rafinat al decoratorului. Elu Klein se bucură de fiecare zi din viaţă şi continuă să-şi imagineze alte vitrine, printre care şi pe cea a Europei Unite…
Elu KleinAm nenumărate idei. Dacă aş putea realiza o vitrină aş face una cum n-am mai făcut ! O vitrină de ocazie care ar prezenta Europa unită. O vitrină plină de lucruri scumpe, luxoase
Elu Klein nu a mai apucat să amenajeze „Vitrina Europei Unite”… Sper, însă, că în patria sa restrânsă – Satu Mare – nu a fost dat uitării.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.92.74.105