caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Ion Antonescu – un „brand” perpetuu al României???

de (1-11-2009)
3 ecouri
Ion Antonescu a fost executat prin împușcare la 1 iunie 1946 - foto: Muzeul Holocaustului, Washington DCIon Antonescu a fost executat prin împușcare la 1 iunie 1946 – foto: Muzeul Holocaustului, Washington DC

Adagii, de felul „Mareşalul a fost, de fapt, omul ţării sale”; „Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima şi conştiinţa românilor”, deoarece „a făurit istorie” nu sunt reiterate astăzi doar în cadrul Ligii Mareşal Ion Antonescu ci şi în medii intelectuale la care nu te-ai fi aşteptat. De parcă s-ar ţine morţiş de a se insinua pentru zilele noastre un model de Conducător tip… Ion Antonescu.

O lucrare recent apărută – „Ion Antonescu, între extrema dreaptă şi extrema stângă” – purtând semnătura universitarului şi parlamentarului Petre Ţurlea adună pe parcursul a 450 de pagini o cantitate impresionantă de documente (în majoritatea lor informări, rapoarte etc. ale Poliţiei, Jandarmeriei, SSI) oferite ca tot atâtea argumente decisive pentru următoarea concluzie:

„Luptând împotriva extremei stângi comuniste şi a extremei drepte legionare aparent Ion Antonescu a fost înfrânt în 1946. Însă el, nu adversarii lui, a rămas în inima Poporului român”.

Autorul îl absolvă pe Conducător de orice responsabilitate pentru Starea Naţiunii (de atunci şi de mai apoi) şi a unor conaţionali (evreii, în primul rând) din răstimpul guvernării sale, susţinând că Ion Antonescu a fost în epoca sa unicul exponent demn şi curajos al Voinţei românilor.

Carte elogiată

Lucrarea, lansată la fundaţia N. Titulescu, s-a bucurat de o prezentare elogioasă din partea unor cunoscuţi istorici, ca academicienii Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, prof. univ. Ion Scurtu şi George Potra, directorul instituţiei gazdă (instituţie prestigioasă, care de aproape două decenii stimulează circulaţia unor idei de mare interes ştiinţific şi istorico-politologic).

În cuvântul său, autorul – cunoscut pentru opoziţia sa la ceea ce el numeşte „campania împotriva lui Ion Antonescu”, inclusiv prin acte legislative şi dărmare de statui, prin „incriminarea Mareşalului în Raportul final al Comisiei Wiesel” ş.a.m.d. – se dovedeşte persistent în evidenţierea necesităţii recuperării memoriei Conducătorului. Astfel, dacă în iunie 1991 solicită şi obţine un moment de reculegere în Camera Deputaţilor, în memoria lui Ion Antonescu, în 1994 înaintează un recurs în anulare a procesului marii trădări naţionale desfăşurat în 1946, iar în 2009 îşi prezintă volumul amintit, în care Mareşalul apare înfăţişat ca un om pentru eternitate, bătut în nestemate: un om potrivit „poate singurul din acel moment capabil să redreseze ţara prin aceea că – „a salvat Statul Român; a luptat pentru refacerea hotarelor; a luptat împotriva comunismului; a păstrat autonomia întocmirilor şi instituţiilor fundamentale ale naţiunii române”. Tot atâtea virtuţi şi realizări pentru care Ion Antonescu a rămas ca erou naţional pozitiv în inima şi conştiinţa românilor”.

De ce nu şi în inima evreilor, rromilor, familiilor de ostaşi căzuţi pe frontul de est ş.a., unde în adevăr Conducătorul se află … dar nu ca un erou pozitiv, ci ca o… rană deschisă?! După cum recunoaşte, într-o lucrare mai veche, însuşi academicianul Dinu C. Giurăscu :

„Mareşalul poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţin 108710 au pierit. Poartă răspunderea războiului”

care, aş adăuga eu, a sacrificat sute de mii de români, a îndoliat un Mont Blanc de familii şi – s-o spunem pe cea dreaptă – a atras bolşevismul în România… ca un magnet. Dar nu intrăm în discuţia deschisă de autor şi potrivit căreia I.A. a ales singura soluţie posibilă şi necesară pentru acel moment istoric, soluţie pentru care a avut „sprijinul covârşitoarei majorităţi a opiniei publice pentru intrarea în război şi eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, invadate de U.R.S.S. în 1941”, căci, altminteri, „România risca să fie împărţită între Soviete şi Reich?!

Nimic despre Holocaust

În istorie nu se judecă după eventualitatea „dacă”: şi în mică măsură, doar după rezultatul final. Se poate judeca, însă, de ce acest război trebuia dus până mult dincolo de Bug, unde se afla hotarul unei Transnistrii populate de veacuri şi de etnici români – după cum se susţine într-o altă lucrare prezentată şi mai recent la aceeaşi Fundaţie . Între 1941 – 1944 în acest teritoriu, după cum se ştie, au „locuit” şi evrei, rromi (deportaţi din România), despre care în aceeaşi lucrare se arată cu deplină corectitudine în ce condiţii şi cu ce rezultat (moartea prin înfometare, mizerie, boală, asasinat). Consecinţe pentru care responsabilitatea majoră revenea Statului român şi conducătorului său de atunci.

Din păcate, acest „episod”, fără a fi trecut total cu vederea în lucrarea lui Petre Ţurlea, este fie încadrat în lupta dreaptă contra extremei stângi dusă de Ion Antonescu, fie motivat prin aceea că Mareşalul are meritul de a fi salvat de la deportarea totală viaţa a peste 300000 de evrei din România. Deşi respectiva „salvare” a vieţii unei jumătăţi din evreimea română este reală – explicaţia istorică a acestui fapt, benefic şi pentru ţară, nu scuză deportările şi nici nu oferă răspuns la întrebarea privind calitatea vieţii evreilor în acei ani sub ameninţarea continuă a deportării şi fenomenologiei reale a prigoanei. La documentarea vastă existentă în acest sens, lucrarea aici în discuţie nu face decât vagi şi neconcludente trimiteri; ba se insinuează chiar că este neştiinţifică şi denigratoare cu orice preţ la adresa măsurilor luate de Mareşal. Pentru P.Ţ., concluziile „Raportului” final al Comisiei Wiesel, de pildă, ca şi impresionantele sale anexe documentare nu exprimă decât un „adevăr al învingătorului”, al oficialităţilor noastre actuale, care pun orice prezentare publică pozitivă a Mareşalului sub ameninţarea cu închisoarea. Adevărul susţinut însă de P.Ţ. este doar cel purtat „în inima poporului român”. Am zice un adevăr al sentimentelor, şi nu al lucidităţii istorice.

Deşi, mărturisesc că în activitatea mea de etnolog, cercetător la teren al unor sentimente populare cu reflex în folclor şi etnografie, nu am putut găsi dovezi pregnante şi concluzive în acest sens. Şi nici în sondajele de opinie purtate în mediul urban. Este drept însă că există şi adepţi ai cultului antonescian, vehiculat de Liga Mareşal Ion Antonescu şi nu numai. Y compris în cartea profesorului P. Ţurlea.

Antonescu și extremele

O analiză obiectivă a rolului şi locului lui Ion Antonescu în istoria României dezvăluie însă că Mareşalul nu era nici pe departe echidistant de extrema dreaptă pe cât era de extrema stângă, prin crezul său mărturisit şi antibolşevismul practicat şi exprimat prin însuşi războiul purtat, fără oprire în spaţiu şi timp, pe pământ rusesc.

Depărtarea sa de extrema dreaptă însă, bogat documentată în carte prin ilustrarea conflictului său cu mişcarea legionară soluţionată în rebeliunea din ianuarie 1941 nu este însă concluzivă în privinţa politicii de dreapta dusă de regimul antonescian. Acest lucru îl semnala încă liderul ţărănist N. Carandino într-un articol apărut în „Dreptatea” (24.01.1945), arătând că: „în urma înlăturării de la putere a împotrivirilor legionare, după rebeliune, programul Gărzii de Fier a fost totuşi continuat”, Mareşalul devenind astfel continuatorul moral al lui Corneliu Codreanu. Este mai presus de orice îndoială că gândurile şi faptele Conducătorului îl prezintă drept: adept al totalitarismului, al dictaturii, al identificării statului cu persoana conducătorului, al ideologiei naţionalist-extremiste (şovine, xenofobe şi antisemite).

Dar înainte de orice, adept al organizării statale şi economice pe baze corporatiste, antiliberale, antidemocratice, antiparlamentare. Mareşalul putea astfel cu îndreptăţire ideologică pe filieră codrenistă să spună despre sine „ţara sunt eu, legile şi decretele pe care eu le promulg circumscriu legalitatea ce trebuie respectată întocmai”. Cum arătau aceste legi, putem deduce din nenumăratele acte de stat purtând semnătura Conducătorului, atât în perioada legionaro-antonesciană, cât şi în cea guvernată fără legionari. Circa 100 de acte normative au avut ca efect spolierea populaţiei evreieşti, deportările din Basarabia şi Bucovina, prigoana evreilor din restul României. Pogromul din Iaşi (iunie 1941) scontat cu peste 10000 de victime evrei, potrivit comunicatului Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 244/30.06.1941, a fost motivat prin aceea că „au fost executaţi doar 500 iudeo-comunişti, duşmani ai poporului român”.

În lucrarea prof. P.Ţ., situaţia minorităţii evreieşti în anii regimului antonescian nu constituie o preocupare decât în măsura în care lupta lui Ion Antonescu împotriva extremei stângi presupunea şi biruirea iudeo-comunismului. Dar, oricât s-ar fi străduit autorul să-i regăsească pe evrei în structurile şi acţiunile P.C.R. (d. R) dictate de Moscova, nu se putea documenta că ei reprezentau o extremă stângă care să ameninţe ţara. Pe cale de consecinţă, nici Holocaustul din România – în care responsabilitatea majoră revine Conducătorului statului român (ca expresie a extremismului său de dreapta) – nu reţine atenţia autorului. Mai curând reţine atenţia responsabilitatea legionarilor în prigonirea evreilor până la rebeliune şi uciderea unui mare număr de evrei în cursul acesteia. Se prezintă chiar un bilanţ al anarhiei legionare din perspectiva luptei lui I.A. pentru întronarea unei legalităţi care să conducă spolierile la care erau supuşi evreii spre vistieria statului şi nu spre beneficiul prădătorilor individuali legionari. Un comunicat al PCM din 30 octombrie 1940 îi menţiona expres pe evrei ca victime a ilegalităţilor comise de legionari. Ulterior, „Cartea Albă a rebeliunii”, volumele „Pe marginea prăpastiei”, broşura „Fărădelegile legionare”, analizate în lucrarea lui P.Ţurlea vor detalia până la amănunte excesele legionare în general, şi chiar cele împotriva evreilor.

Antisemitism fățiș

Lucrarea nu dovedeşte însă aceeaşi consecvenţă în descrierea etapei „legaliste” antonesciene, de spoliere şi luptă împotriva evreilor, consideraţi în bloc „duşmanul intern” necesar a fi supus terorii sub motivaţia de iudeo-comunism sau, pur şi simplu, de stringenţă a înfăptuirii purificării etnice. Or, pentru o evaluare corectă a personalităţii lui Ion Antonescu – sub raportul concepţiilor şi acţiunilor sale – „stringenţa purificării etnice” (oferită drept cheie pentru rezolvarea unei promise prosperităţi a României, ca „ţară a românilor şi pentru români”) deţine un loc central. Pe acest tărâm a existat o unanimitate de vederi între Conducător şi Legiune; au diferit doar metodele de înfăptuire. Ion Antonescu şi-a asumat şovinismul, xenofobia şi antisemitismul ca şi Corneliu Zelea-Codreanu. Din perspectivă democratică, asemenea ţel viciază grav locul şi rolul unei personalităţi în istorie.

A-l reabilita pe Antonescu dăunează nu doar adevărului istoric, ci şi Binelui public, brand-ului potrivit căruia poporul român excelează prin generozitatea sa față de alții, are valoarea dreptății și respinge ideea purificării etnice. A pretinde că Mareșalul se află în inima românilor nu se explică decât printr-o comuniune de simțire a unora, anacronică vremurilor noastre, echidistante într-adevăr atât de extremismul de dreapta al naționalismului obtuz, cât și extremismului de stânga.

Nu este liberă o naţiune care îşi persecută o minoritate, o categorie socială sau sexul care reprezintă mai mult de jumătate din naţiune. Potrivit unei butade larg circulate în interbelic, adevăratul democratism se poate aprecia după atitudinea faţă de evrei, plebei şi femei (a nu se citi F.M.I.).

Lupta pentru puritate etnică nu a fost o luptă împotriva iudeo-comunismului, deoarece era bine cunoscut – iar imensitatea informărilor de Poliţie, Siguranţă, Jandarmerie, Armată atestă că dacă mulţi comunişti (din puţinii existenţi) erau evrei, un număr infim dintre evrei erau comunişti. Gogoriţa iudeo-comunismului vânturată pentru a motiva crimele de la Iaşi, din Basarabia şi Bucovina, din Odessa sau din imperiul transnistrean al morţii nu mai poate convinge de „dreptatea Conducătorului” în acţiunile antievreieşti . La Odessa, în toamna lui 1941, când s-a produs aruncarea în aer a Comandamentului Român, deşi la momentul informării Conducătorului despre odiosul atentat se cunoşteau deja făptaşii (NKVD-iştii ruşi) totuşi Mareşalul a dat ordin ca represaliile să rezide în nimicirea unui număr uriaş de evrei (circa 23000). Ordinul a fost executat în următoarele două zile.

Poate fi considerat un asemenea dictator un Om în inima poporului român, un Om pentru eternizarea naţiunii sale???

Etnosociologul Hary Kuller lucrează la Centrul de Istorie a Evreilor Bucuresti

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • olahus: (1-11-2009 la 00:00)

    nu, nu poate fi considerat Om cu o mare antonescu. Iar in loc sa i se ridice atatea statui, mai bine se ridica un memorial in cinstea zecilor de cetateni romani (inclusiv foarte multi etnici romani) care au salvat evrei. Si nu ma refer doar la Ardealul de Nord, unde responsabilitatea revine Budapestei, ci si la Basarabia si Transnistria, unde responsabilitatea revine Bucurestiului.

    Despre doi astfel de romani, oameni cu O mare, vorbeste domnul Sabs Roif aici
    http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10651

    despre alti romani, inclusi de statul Israel printre dreptii intre popoare, am vorbit si eu aici
    http://maghiaromania.wordpress.com/2009/10/09/de-ziua-holocaustului-o-lumanare/

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • boris marian: (1-11-2009 la 00:00)

    Opinia d. H.Kuller este corectă, mai greu pot înţelege românii care nu se pot adapta la noile concepte despre umanism, de fapt la o antică formulare a lui Rabi Akiva – Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, formulare preluată de creştini, dar neaplicată de unii pentru evrei, inclusiv. Desigur, Antonescu a vrut să readucă teritoriile răpite României maria în vechile graniţe, dar istoria nu l-a „ajutat”. Nu pentru că nu-şi iubea ţara, una este a iubi şi alta a judeca limpede. Hitler nu era un aliat, era un rechin, de fapt germania nazistă nu era cu nimic mai bun ALIAT DECÂT URSS.

    NU-l putem judeca sub acest aspect, era o perioadă în care două puteri cu dictatori în frunte doreau să cucerească Europa şi lumea. Dar, a face din evrei ţinta principală a acţiunilor tale, a deveni criminal pentru a „salva” ce? A fost salvată România prin persecutarea, deportarea, uciderea zecilor de mii de evrei? Unii spun, nu erau zeci de mii. Ok, era fratele şi sora dumitale , iubit negaţionist.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru CLEJ: (1-11-2009 la 00:00)

    O mică corecție: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu este formularea lui Rabi Akiva, ci își are originea în versetul biblic din Levitic 19,18.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.31.188