caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

„Alternativa la democraţie este, în ultimă instanţă, catastrofală”

de (4-10-2009)
Andrei Roth in camera de lucru, Cluj - 2008Andrei Roth in camera de lucru, Cluj – 2008

însemnări despre fascism şi comunism, de Andrei Roth

Andrei Roth (1927 – 2009) a fost un reprezentant de seamă al şcolii clujene de sociologie. De-a lungul celor şase decenii de activitate didactică şi ştiinţifică prodigioasă, în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, a abordat o tematică foarte vastă cuprinzând sociologia culturală, sociologia ştiinţei, democraţia şi naţionalismul, societatea în tranziţie, situaţia minorităţilor. A publicat un număr foarte mare de articole în reviste din ţară şi străinătate şi multe cărţi în limbile română, maghiară şi germană. Articolul de mai jos a fost găsit de prof.univ.dr. Maria Roth, şefa Catedrei de Asistenţă Socială de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, în fişierul „Lucrări” din computerul tatălui ei. După toate probabilităţile a fost publicat undeva, însă nu se ştie unde. Revista Acum l-a preluat prin amabilitatea fiicei profesorului Roth.

GÂNDURI NEGRE

Încep cu o mărturisire. Nu-mi vine uşor să scriu această scurtă însemnare despre fascism, din două motive. Întâi, deoarece fascismul îmi repugnă. Îl simt şi îl ştiu duşman personal, care m-a ameninţat în trecut şi mă ameninţă şi azi, din umbră, cu anularea demnităţii mele de om şi cu anihilarea fizică. Îmi cade deci greu să-l tratez ca pe o temă oarecare, cu rece obiectivitate. In al doilea rând, deoarece îmi asumasem anterior sarcina de a elabora un studiu mai larg despre fascism şi comunism, în care să confrunt metodic cele două tipuri fundamentale de regimuri totalitare care au marcat atât de tragic secolul al XX-lea, să constat asemănările şi deosebirile dintre ele, privind – separat – întemeierea ideatică şi practica lor. Nu-mi place să mă rezum excesiv, un “digest” de tip american riscând să piardă esenţa cuprinsă în detalii şi nuanţe; cu atât mai puţin accept să rezum anticipat o lucrare neterminată. Pe de altă parte, nu doresc să mă eschivez de la o asemenea provocare. Solicitat, trebuie să-mi formulez, fie şi foarte pe scurt, gândurile, oricât de negre, despre facism.
Mai întâi, ce este el? Există o ideologie fascistă, există mişcări, organizaţii şi partide fasciste, precum şi regimuri politice, puteri de stat de acest fel. Toate, mai multe şi de mai mult feluri, în momente istorice şi în ţări diferite. Atât de deosebite între ele, încât, după unii comentatori, nici nu se cade a se vorbi despre fascism ca atare, ci doar despre fascisme, la plural. In realitate, unele trăsături fundamentale comune le caracterizează pe toate, în pofida diferenţelor inerente, astfel încât folosirea denominativului generic este perfect justificată. Fără a formula aici un enunţ cu pretenţii de riguroasă definiţie, pot spune că fascismul este ideologia şi practica totalitarismului de dreapta (sau a tentativei de a-l înfăptui), adică al unei dictaturi totale cum n-a fost nici o autocraţie sau tiranie de vreun tip anterior, fondată pe o ideologie şi politică de extremă dreaptă, adică pe naţionalism (etnocentrism, etnocraţie, xenofobie), pe adversitatea deschisă face de orice democraţie, pe recunoaşterea deschisă a violenţei ca argument suprem, pe preamărirea dreptului neîngrădit al celui mai puternic.
Fascismul a fost şi rămâne legat, istoric şi structural, de antisemitism şi de tentativa “soluţiei finale” a “problemei evreieşti” prin exterminarea fizică a subiecţilor acestei probleme. Nu intru aici în discuţia despre unicitatea istorică a holocaustului, nici în aceea despre rădăcinile multiple ale mentalităţii antisemite şi despre contradicţiile interne ale acestei ideologii. Am scris despre acestea în alte părţi. Doresc să subliniez aici aspectul fundamental, care priveşte pe toată lumea: periculozitatea extremă a fascismului se leagă de adversitatea sa făţişă, organică, faţă de democraţie. Dictatorii fascişti, toţi, fără excepţie, indiferent cum s-au numit, cât şi unde au domnit, nu au ameninţat şi lovit doar alte popoare, ci au suprimat democraţia, au dominat tiranic şi violent asupra propriului popor; flatându-i demagogic virtuţile, i-au suprimat dreptul de a decide în treburile publice, de a-şi controla, prin libera exprimare a voinţei, soarta. Mai mult: istoria tuturor regimurilor fasciste include episoade ale lichidării violente (asasinării) unor foşti adepţi, aliaţi sau companioni, de către dictatorul în exerciţiu. Nimeni nu e la adăpost în faţa arbitrarului, într-un regim al neîngrăditei dictaturi violente. Mai amintesc, de asemenea, că în cursul celui de-al doilea război mondial, puterile fasciste au urmărit, în chip pe faţă proclamat, nimicirea democraţiilor occidentale, împotriva cărora au purtat un război total, pe care, din fericire pentru omenire, l-au pierdut.
Spun toate acestea a întemeia aserţiunea că nu se poate construi o democraţie în România şi nu se poate spera în integrarea euro-atlantică a României, în cuprinderea ţării în comunitatea ţărilor şi popoarelor democratice, hrănind nostalgii fasciste de orice un fel.
Nici cu nostalgii comuniste, fireşte. Comunismul, se ştie – nu este tema acestei însemnări – a reprezentat o altă formă, altă variantă a totalitarismului. A avut altă ideologie de plecare, dar – în faza sa finală – s-a întâlnit cu fascismul prin naţional-comunism. Sintagma formulată de Thomas Mann, fascismul roşu, s-a dovedit a fi cu totul pertinentă, unitatea de substanţă a celor două totalitarisme s-a adeverit, extremele s-au întâlnit, în virtutea logicii interne a evoluţiei lor, în pofida diferenţelor dintre poziţiile lor de start şi a adversităţilor dintre ele ce păreau, pe parcurs, de neîmpăcat.
Iar în perioada post-comunistă, post-totalitară, extremismele de dreapta şi de stânga s-au întâlnit şi s-au împletit din nou. Le uneşte, mai presus de orice, adversitatea comună faţă de democraţie. Întărirea acestor forţe, vizibilă în ultimii ani, este un serios motiv de îngrijorare. Nu cred că cineva – nici profitorii regimului trecut, nici urmaşii acestora, profitorii de azi – ar putea spera în restaurarea comunismului, sau ar dori măcar, la modul serios, aşa ceva. Pericolul unei orientări spre un regim fascist sau fascistoid – în condiţiile neîmplinirilor crase, pe plan economico-social şi moral, ale democraţiei – chiar dacă nu trebuie supraapreciat, este unul real. Iată ce îmi provoacă gândurile negre. Alternativa la democraţie este, în ultimă analiză, catastrofală pentru fiece om de bine. .

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (4-10-2009 la 00:00)

    …fara nici o indoiala am avut sansa de a citi un articol, care desi mi se pare neterminat, are
    insusiri profunde prezentate in modul cel mai explicit posibil. ar fi de dorit ca fiica raposatului om de stinta andrei roth, sa continue legatura cu d-na andrea ghita, pentru a ne transmite si alte-cel putin fragmente – din scrierile stintifice atat de interesante si actuale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.40.159