caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Economic



 

România anticoncurenţială

de (11-10-2009)

Nu v-a scăpat cred ironia faptului că în plină criză mondială – care, dacă e să dăm crezare prietenilor comentatori, este un semn clar al prăbuşirii sistemului capitalist şi revenirii statului în economie, după un nefast interludiu «neoliberal» – partidele care pierd masiv totuşi teren în Europa nu sunt cele de dreapta, ci cele de stânga, social-democrate.

În ţări ca Franţa, Italia, Germania, are aerul că odată cu fiecare bancă falimentată cade, paradoxal, şi câte un partid socialist, divizat, în plină derută de programe şi leadership. În Spania, doar calendarul îndepărtat al alegerilor menţine stânga la putere, deşi mass-media tradiţional apropiată de ea a început să mârâie contra premierului.

Însă în Marea Britanie, care trebuie să ţină alegeri până în iunie viitor, guvernul laburist va fi aproape sigur măturat decisiv la urne. (Să zicem că Grecia, unde socialiştii au revenit alaltăieri la putere, este excepţi a care confirmă regula, mai mult din raţiuni de anticorupţie decât economice).

Cauzele acestor evoluţii paradoxale sunt complicate; nu-mi propun să le analizez aici. Însă una din ele are de-a face cu faptul că nici marile partide de dreapta nu sunt în practică chiar ce se pretind în teorie. Ele au luat multe din ideile stângii, de la politicile industriale pro-active sau mârâiala faţă de globalizare (dreapta franceză), până la temele postmoderne de ecologism şi grijă socială excesiv-lăcrămoasă (conservatorii britanici). Cu aşa o dreaptă, cine mai are nevoie de stânga? Mai ales că prima îşi poate permite să fie, în virtutea tradiţiei, mai grosolană cu imigranţii, nu foarte iubiţi în vremuri cu şomaj.

Ca atare, susţinătorii pieţei libere nu e cazul să jubileze la triumfurile electorale ale popular-conservatorilor europeni, pentru că guvernarea lor nu e totuna cu pro-capitalismul. Uitaţivă doar la Germania, unde cancelăreasa Angela Merkel a regizat pe finalul mandatului recent încheiat o penibilă scenetă de pantomimă: salvarea firmei falimentare Opel de către un obscur parteneriat canadiano-rusesc, printr-o preluare subvenţionată masiv de statul german.

În schimbul banilor de la buget, ruso-canadienii se obligă (neoficial, fireşte) să nu închidă fabrici în Germania, ci eventual în celelalte ţări pe unde le mai au, în contra logicii care ar impune să le închidă pe cele care funcţionează cel mai scump.

Asta, după ce guvernul german refuzase preluarea Opel de către Fiat, doar fiindcă preşedintele grupului italian făcuse declaraţii un pic prea explicite privind excesul de capacitate de producţie auto din Europa – lucru cunoscut de toată lumea, dar care enervează sindicatele. Dacă nici acum, după ce alegerile i-au dat dnei Merkel partenerii de coaliţie pe care şi-i dorea (pe liberali), guvernul de la Berlin nu găseşte tăria de a se lăsa de balcanisme jenante şi a face ce trebuie – anume, să explice muncitorilor germani, excelenţi, dar scumpi, că unii dintre ei trebuie să se apuce de altceva decât de făcut maşini, pentru că nu mai e piaţă pentru ele – atunci litera şi spiritul regulilor de liberă competiţie în UE vor fi serios subminate.

Şi ce să te mai aştepţi de la alte ţări, cum ar fi România? Doar să-ţi iei câmpii, când vezi că socialiştii trimit arhimandriţi în parlament (e drept, în anii ’90, dar ca notă de culoare merită reţinut) şi luptă pentru marilor afaceri imobiliare, liberalii îşi reduc ideologia la stipendii individuale pentru prietenii care se întâmplă să fie şi afacerişti, iar centrul-dreapta e perfect pragmatic, adică e în stare să adopte la întâmplare orice trăsnaie, abandonând-o doar dacă se adună suficient de multă lume în piaţă să strige contra.

Într-un asemenea mediu de Caragiale, a ţine cârma dreaptă prin apele tulburi ale economiei nu e deloc uşor. Consiliul Concurenţei are o misiune dificilă şi multe lecţii de învăţat din cazuistica adunată deja în cei câţiva ani de activitate. Câteva astfel de lecţii se găsesc rezumate într-un raport publicat astăzi de Consiliu împreună cu SAR (disponibil la http://www.sar.org.ro/).

Raportul arată, între altele, prin ce portiţe dubioase se pot da fără licitaţie mari contracte de concesiune; ce riscuri presupune anunţata înfiinţare a doi mamuţi energetici naţionali; în ce condiţii alinierea comisioanelor bancare poate fi semn de cartelizare pe piaţă; dacă nu cumva notarii sunt prea protejaţi de concurenţă, ceea ce le-a permis să scumpească serviciile; sau dacă este normal ca o singură firmă de taximetrie să aibă monopol la terminalul plecări al aeroportului Otopeni.

În fine, în răspăr cu isteriile periodice, dar superficiale din presă, se arată cum atât producătorii, cât şi comercianţii au partea lor de dreptate în veşnica dispută pe taxele de raft din supermarketuri, pentru că nici unul dintre ei nu doreşte de fapt ieftinirea alimentelor, ci, cum e şi normal, doar maximizarea propriului profit
.
Ieftinirea produselor, alimentare sau de alt fel, nu se face prin bunăvoinţa brutarului sau măcelarului, ca să parafrazăm din clasici, ci este impusă de un mediu cu concurenţă liberă şi transparentă, din care sunt eliminate atât abuzurile celor în poziţie dominantă, cât şi demagogia anti-consumeristă a micilor grupuri de interese.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.131.67