caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marja de eroare



 

Nouăsprezece ani de Germanie mare

de (4-10-2009)

\”Nu va trebui să fac nimic pentru ca să o opresc; sovieticii o vor face pentru mine. Ei nu vor admite niciodată o Germanie mare, chiar în faţa lor\”

(Francois Mitterand, preșesinte al Franței, 28 noiembrie 1989)

La 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. La 27 septembrie 2009, au avut loc alegeri parlamentare pentru cel de-al 17-lea Bundestag postbelic. A câştigat, cu majoritate covârşitoare, coaliţia de dreapta (creştin-democraţii şi liberalii), scoţând socialiştii de la guvernare. Comentariile au fost numeroase şi surprinzătoare. O analiză a prestigioasei agenţii Stratfor, de pildă, se încheia cu următoarea predicţie post-electorală: „Aceasta nu e Germania tatălui tău; nici chiar a bunicului tău. Este Germania străbunicului tău”.

Unificare prin absorbţie

Arhivele tac, deocamdată, astfel că ce s-a petrecut atunci, în anul de graţie 1989, nu ştim cu exactitate. Câteva elemente sunt însă limpezi. „Ora astrală” a nemţilor, adică unificarea Germaniei, era aşteptată, chiar dacă nu atât de repede. Cancelarul vest-german Helmut Kohl prezenta, pe 28 noiembrie 1989, în faţa Bundestag-ului, un program pe cinci ani pentru unificarea Germaniei. Dar evenimentele au luat-o înainte, căci nemţii nu au mai avut răbdare. Câte 2000 pe zi, germanii din RDG s-au năpustit în RFG. Singura soluţie pentru a opri valul de germani răsăriteni era… aducerea Estului în Vest. Adică unificarea. Pentru a-i opri pe est-germani să îşi părăsească ţara, vest-germanii le-au absorbit-o. Evenimentele s-au derulat cu o precizie nemţească. Alegerile din martie 1990 au fost câştigate de partida unionistă („Alianţa pentru Germania”), la 18 mai a fost semnată o „uniune monetară, economică şi socială” între cele două Germanii, iar în iulie marca RFG-ului intra triumfătoare în RDG, unde schimbă marca est-germană la o paritate incredibilă 1:1! În septembrie este semnat Tratatul de Unire prin care RDG era absorbit de RFG (aşa cum acceptaseră alegătorii în alegerile din martie). Pe 3 octombrie, Tratatul intră în vigoare, RDG intră în componenţa RFG şi încetează să mai existe. Visul postbelic al germanilor s-a împlinit!

Prima extindere a UE şi NATO

Germania şi-a luat astfel o superbă revanşă, în ciuda temerilor pe care „Germania mare” le-a stârnit. Şi nu puţine. Margaret Thatcher, primul-ministru al Marii Britanii la acea vreme, şi-a exprimat îngrijorarea în mod făţiş. Însă cel mai vocal a fost, de departe, preşedintele francez Mitterrand, extrem de iritat nu doar faţă de evoluţiile germane, dar şi faţă de prăbuşirea blocului comunist (pe care a încercat să-l susţină chiar cu preţul cauţionării puciştilor de la Moscova). Într-un gest disperat, Mitterrand vizitează RDG în decembrie 1989, manifestând astfel un sprijin explicit pentru suveranitatea statului comunist. În plus, refuză invitaţia lui Helmut Kohl de a participa la ceremonia redeschiderii Porţii Brandenburg, iar consilierilor săi le explica, relaxat, la 28 noiembrie 1989, că „sovieticii… nu vor permite niciodată o Germanie mare”. Numai că în istorie niciodată nu trebuie să spui „niciodată”.

Germania s-a reunificat, iar Moscova a primit în schimb cantităţi uriaşe de bani – 71 mlrd. USD au fost trimişi în 1990-1994 spre URSS, apoi spre Rusia, alături de alte 36 mlrd. USD care au mers spre alte ţări ale lagărului comunist, plus garanţii solide pentru permanentizarea frontierei estice a Germaniei. Franţa s-a resemnat şi a cerut ca preţul reunificării să fie „proiectul european” pe condominiul franco-german, dublat de renunţarea de către nemţi, în numele „monedei unice”, la singurul simbol naţional care le-a mai fost permis după cel de-al Doilea Război Mondial – marca germană. Iar America a aplaudat rămânerea Germaniei (mari) în NATO. Chestiune esenţială: unificarea germană din 1990 a fost concepută şi percepută ca prima extindere a NATO şi UE în lagărul comunist. Sau invers!

Precedentul german

Politica externă europeană a fost marcată decisiv de 3 octombrie 1990, iar efectele la nivelul hărţii continentale au fost evidente. În anii ’90, patru state au dispărut de pe harta continentului european şi alte 16 au apărut sau au fost resuscitate. Punctul de plecare a fost, de fapt, unificarea Germaniei, care s-a legitimat pe baza unui principiu unanim acceptat al dreptului internaţional – dreptul la autodeterminare. Prin recul, acesta devine legitimant şi în celelalte cazuri. Aici trebuie căutată una dintre explicaţiile pentru care Germania a recunoscut rapid independenţa Croaţiei sau a Sloveniei. Dincolo de hărţi geopolitice sau sfere de influenţă, dincolo de interesele catolice şi dorinţa de expansiune a Vaticanului, Berlinul nu putea refuza altora ceea ce a constituit principiul legitimator al Germaniei după 3 octombrie 1990. La fel se poate spune despre toate statele care s-au desprins de URSS sau cele care şi-au redesenat profilul frontalier ulterior. De facto, toate modificările teritoriale ce au urmat după unificarea Germaniei s-au revendicat, tacit, de la precedentul german bazat pe principiul autodeterminării.

Germania, încotro?

Politica externă a Berlinului după unificare a evoluat lent, dar semnificativ. Treptat, se produce un fenomen pe care îl putem numi „autonomizarea Germaniei”. În perioada cancelarului creştin-democrat Helmuth Kohl (până în 1998), Berlinul păstrează în politica sa externă acelaşi reper major din timpul Războiului Rece, respectiv parteneriatul cu SUA. Era şi un „tribut” firesc pentru actorul care contribuise decisiv la unificarea nemţilor. De precizat că Germania nu a avut, după cel de-al Doilea Război Mondial, o politică externă autonomă. În fond, chiar cutuma germană de a conferi partenerului de coaliţie mai mic funcţia de ministru de Externe (cum se întâmplă acum, după alegerile din 27 septembrie) provine din perioada când RFG nu avea politică externă, fiind de fapt protectorat american.

În 1998, odată cu venirea la putere a socialiştilor conduşi de cancelarul Gerhard Schröder, se produce o primă fază a autonomizării politicii externe: orientarea Berlinului spre Est devine evidentă (relaţia cu Moscova se va numi „Sonderverhältnis”, adică specială) şi se reflecta şi la nivelul relaţiilor personale (Putin şi Schröder îşi spuneau pe nume). Concomitent, însă, se autonomizează şi politica energetică a Germaniei (iar Schröder sfârşeşte pe statele de plată ale „Gazprom”). În 2005, când cancelar devine pro-atlantista Angela Merkel, intervine o perioadă tranzitorie, marcată de o ambiguitate generată şi de coaliţia neomogenă de la putere (creştin-democraţi şi social-democraţi), în care ministrul de Externe, social-democrat, era fostul arhitect al politicilor pro-ruse ale lui Schröder. Autonomizarea politică şi energetică a Germaniei continuă însă şi în această perioadă. Anul 2009 aduce la putere (numai) dreapta, ceea ce va influenţa, incontestabil, şi alura politicii externe germane. Problema este: cum? În ce direcţie va continua autonomizarea germană în raport cu reperele Washington şi Moscova? Dacă până în prezent am asistat la autonomizarea în materie de politică externă şi politici energetice, nu puţine voci se întreabă ce se va petrece atunci când (şi dacă) Germania se va autonomiza în problemele de securitate. Grea întrebare – de fapt, întrebare crucială, inclusiv pentru spaţiul vecinătăţii estice europene. Pentru că tot ce se va petrece aici va depinde în mod decisiv de Berlin.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.103.239