Impresii de Calatorie – Din Bangkog la Mumbai
Croaziera a fost excepţional de frumoasă. La Bangkog ne-am odihnit la hotel după oboseala unui zbor de peste 26 de ore. In dimineaţa următoare am luat un tur prin oraş, pe care l-am mai văzut şi în trecut, ţelul fiind să mai mergem odată la Royal Palace Grounds, care m-a fascinat prin stilul de construcţii, mozaic si exuberanţă de culori aşa cum nu am mai văzut nicăeri. Seara am fost duşi la vapor, nu înainte de a trece de-alungul câtorva sute de km. prin zone de construcţii de drumuri noi si blocuri foarte moderne, lăsându-ne să credem că investiţiile în această ţara, Thailanda, sunt foarte masive.
Pe vapor am găsit toate bagajele noastre în cabină aşa ca ne-am grăbit să mergem la masă, să vedem cu cine am fost sortiţi sa împărtăşim serile de-alungul a treizeci de zile. Intâmplarea a făcut sa fim întampinaţi de două perechi foarte plăcute. Prima pereche, Gale si Lary, din Florida, căsătoriti de 50 de ani, oameni foarte înstăriţi, (invitaţi la o receptie oficiala în cinstea lui G.W.Bush si soţia), cu avion personal si o fermă de peste 80 de ha. in Idaho. S-au ataşat de noi şi am petrecut cu ei multe momente plăcute. Cealaltă pereche, din Anglia, puţin cam greu de înţeles din cauza accentului, au intrat in joc cu restul mesei, participând cu glume si povestiri care ne-au delectat seară de seară.
A doua zi am ajuns in Vietnam, însa nu am vrut să mai mergem odată la Saigon, pe care l-am vizitat cu doi ani în urmă aşa ca ne-am rezumat să facem mici cumpărături din port, în special două tablouri în laquer cu figuri din sidef, pentru Marius si Ancuţa, copii nostri. Soţia mea Vali nu a fost de acord cu această achiziţie, însă copii au fost încântaţi când le-au primit.
In Singapore si Kuala Lampur, oraşe de o rară frumuseţe si curăţenie, este greu să hotărăşti pe care parte să priveşti din autocar. În timp ce străbăteam labirintul de străzi şi bulevarde aliniate frumos cu bordură de flori şi verdeaţă pe margini, ne minunam că e posibil ca la o temperatură de peste 40 de grade să întreţii asemenea grădini. Tot în drumul spre Kuala Lampur am vizitat Batu Caves, care este o înşiruire de grote imense în munte, cu înălţimea de peste 100 m. şi în care se află un număr de altare Hindu de mare semnificaţie religioasa. Dar ca să ajungi la aceste grote, trebuie să urci nu mai puţin de 272 de trepte în tovărăşia a numeroase maimuţe care se ţin de tine, te urmăresc sau pur şi simplu te ignoră.
Următorul stop l-am făcut in Penang. Drept să spun, fie că turul ales de noi nu a fost cel pe care ar fi trebuit să-l luăm, ori localitatea este lipsită de prea multe obiective turistice. Noi am vizitat partea istorică a oraşului, acolo unde în urmă cu peste 150 de ani o mână de chinezi şi-au stabilit primele hornuri si altare. Nu ştiu care parte din oraş a fost mai greu atinsă de tsunami, pentru că vizita noastră a avut loc cu mai puţin de o lună înaintea acestui cataclism, dar oraşul modern din direcţia portului nu cred că a suferit cu aceaşi intensitate ca oraşul sărac din zona istorică. Aici în majoritatea caselor, oamenii trăiesc înghesuiţi într-o singură încăpere, pe paturi de lemn acoperite de un pled, uneori câte 16 inşi în familie, izolaţi noaptea doar de perdeua care-i fereşte de ţânţari. Femei in vârstă slabe, îşi petrec dimineaţa aşezate pe treapta de la intrare, lăsând uşa din spatele lor deschisă, prin care am zărit aruncându-mi privirea înăuntru, atât încăperea cât şi altarul cu candele aprinse, la care-şi fac rugăciunile.
In Phuket, o insulă de-asemeni greu lovită de tsunami, pentru prima dată am auzit expresia “the gipsy fisherman”. Aceştia trăiesc de-alungul coastei şi în interiorul unui canal bogat în peşte, în luntrele lor lunguieţe acoperite de coviltire, nici mai bogaţi, nici mai săraci decât restul populaţiei, trăind în căsuţe mici, colibe cum le numim noi, răsfirate de-o parte şi de alta a drumului. Insula de-o rară frumuseţe, ne-a dezvăluit priveliştea unui templu Buddhist, rivalizând aproape cu templurile văzute la Bangkog, şi unde Stupa, un turn de aur, ( aurul la Buddhisti se vinde în pătrăţele subtiri ca poleiala, de 24 carate, care se lipesc de statuile venerate la care se roagă). Aici se află cenuşa lui Buddha ţinută sus în turnul de aur, o Stupă în miniatură în turnul Stupei adevărate. În jur un complex de clădiri, locuri de rugăciune şi o mulţime de călugări care impresionează prin devotamentul credinţei lor. Am văzut şi resorturile moderne construite de curând pentru turiştii din întrega lume şi unde, din păcate, multi şi-au trăit ultimile bucurii înainte Apocalipsei stârnită din adâncuri..
De-acum suntem în drum spre India. La Cochin, oraş construit de Portughezi pe la 1500, am mers cu turul pe străduţe înguste cu miros de igrasie, peşte şi alte izuri până ne-am plictisit. Ne-am detaşat de tur, am luat un “taxi”, o motocicletă pe trei roţi cu bancă dublă in spate şi coviltir să te apere de soare şi am facut un ocol de forţă în jurul oraşului din care ne-am ales cu trei şaluri din caşmir şi alte suveniruri care nu au costat foarte puţin. Printre altele am vizitat Synagoga si Palatul Rajei. Synagoga este complect diferită de ritul si traditionalul stil pe care mai mult sau mai puţin îl cunosc, dar a fost construită ca urmare a valului de refugiaţi din Israel la data când romanii au pus stăpănire pe întreaga ţară. Am fost surprins să găsesc picturi ilustrând sosirea primilor evrei in Cochin in Sec VI BC şi mai ales in Sec.I AC, când prigoana romanilor crescuse în Ierusalim. Palatul Rajei a fost construit de Dutch in sec.16 şi are picturi murale acoperind pereţii mai multor încăperi ce reprezintă legenda Ramayanei. Din păcate e greu descifrabilă şi în multe locuri reparaţiile fregvente acoperite de tencuială nouă au distrus şi ce mai era de văzut. Ce păcat că nimeni nu s-a preocupat să ocrotesca asemenea opere de artă.
Două zile mai târziu am ajuns la Bombay (Mumbai în denumirea curentă). Este greu să atingi un simţământ conclusiv când te afli in locuri în care frumosul se îmbină cu mizeria, unde contrastul este aşa de pregnant încât şocat şi descumpănit îţi rezervi concluziile pentru mai târziu, când timpul v-a sorta între una şi alta. Edificii splendide din epoca Victoriană se îmbină cu construcţii moderne. Hotelul Taj Mahal, construit la intrarea în secol XX în faţa porţii de triumf \”Gateway Of India\”, are un adaus modern, un turn de peste 30 de etaje, care se îmbină cu stilul original dar nu face discordanţă. Printre altele, copii în uniforme curate, băieţi si fete de toate vârstele, mergând pe stradă în grupuri gălăgioase dar civilizate. Şcoli in clădiri mari curate. Case şi prăvălii luxoase aliniate pe bulevarde cu circulaţia pe stânga ca la Londra, circulaţie care de multe ori este întreruptă de trecerea unei vaci, animal sacru şi venerat de tradiţia lor, trecând tacticos strada, mai cu seamă în dreptul unui templu Hindu. Mulţime de cerşetori stând pe jos, cu copii în braţe şi mai ales mulţimea de copii, ţinâdu-ţi calea pentru ceva bani, arătându-ţi ducând mâna la gură că le e foame. Am vizitat casa lui Gandi care astăzi e muzeu şi am fost profound impresionat de adâncimea citatelor evocate printre fotografii şi alte exponate din viaţa acestui mare om, care a introdus o conceptie nouă în lume. Am văzut mai multe temple intre care Jain Templu, apartimânând unei secte foarte răspândită, aparent una dintre primele care prohibesc împărţirea societăţii pe caste. În final am trecut pe la Dobi Ghat, locul unde tradiţional rufele oraşului sunt colectate şi spălate zilnic, uscate, câlcate şi distribuite înapoi la fiecare usă. Asta e o privelişte ce merită să fie văzută, aşa cum nu trebuie scăpată ocazia de-a vedea unul din trenurile ce vin şi pleacă din oraş.
(Va urma(
Impresii de calatorie – Elephanta Caves, Zulu Tribes si altele
Ceea mai împortantă vizită in Bombay am facut-o după masă, la Elephanta Caves. Acestea se află pe o insula la care se ajunge cu o ambarcaţiune de la Gateway of India şi ia cam jumătate de oră până la ea. A fost descoperită de Portughezi în Sec.16, având un elefant enorm cioplit în piatră cu un baby elefant pe spate, ce străjuia insula. De aici numele insulei. Insula e doar cu puţin mai Întinsă decât baza muntelui care se află în mijlocul ei. Urci peste 150 de trepte, sau pentru câţiva dollari eşti cărat pe umerii a patru vlăjgani care te duc pe un tron de lemn până la grotă. Aici găseşti un platou larg, un fel de terasă nivelată în piatră. In munte, în faţa ta, o deschizătură ca un portal sprijinindu-se pe patru coloane de piatră, înalte cam de 5m. Aceste coloane se înalţă de de la sol cam de-o statură de om şi au baza în forma dreptunghiulară, iar de aici în sus, partea superioară este rotundă, sfărşindu-se cu largi capiteluri rotunjite precum coloanele Ionice. Păseşti în centru urcând câteva trepte şi te afli într-o sală imensă, străjuită de coloane asemănătoare cu cele de la intrare, dispuse la intervale egale de aprox. 5m. în lung şi în lat, toate aliniate la perfecţie, suportând tavanul. In intuneric desluseşti între aceste coloane în fundul sălii, scene mitologice şi sculpturi enorme, amintindu-ţi cumva de cele ce străjuiesc mormintele din valea regilor de la Asuan, în Egipt. Toate scenele mitologige sunt descriptive şi sugestive, dedicate lui Shiva care în religia Hinduista este o zeitate cu puteri supranaturale, al trei-lea în ierarhia Hindu, dupa Brahma – Creatorul, Vishnu – Cel ce Prezervă şi Shiva, zeul Creaţiei şi al Distrugerii. Ca o ideie asupra acestei grote, imaginaţi-vă că sala are o lungime de aproape 50 m. şi este cam tot atât de largă. Mai trebuie să vă imaginaţi că tablourile mitologice sunt în relief şi că fiecare are o lăţime de 5m. cu înâlţime până la tavan. In total sunt 9 tablouri dispuse simetric de la intrarea în grotă. Fiecare tablou este diferit ca subiect iar pe centru, pe fundalul grotei se afla tripla figură lui Shiva cu vedere din faţă şi profiluri, ce-l înfăţişează în relief de ambele parţi ale capului, cu deosebirea că în stânga faţa lui reprezintă mânia, iar în dreapta figura lui este destinsă aproape feminină. De o parte şi alta a figurii centrale sunt încă două tablouri. Grota are trei intrări şi pe pereţii laterari ai fiecărei intrări sunt alte tablouri în relief reprezentând scene din mitologie. Şi nu uitaţi toate aceste coloane, 27 la număr, aliniate în şiruri pe lungime si lăţime la aceleaşi intervale. Acum trebuie să vă imaginaţi că toată această opera de artă a fost dăltuită în stânca rocii de bazalt cu uneltele timpului (Sec.IV-IX BC), probabil confecţionate din bronz. După ce am văzut aceste caves, piramidele Egiptului nu mă mai impresionează ca în trecut, pentru că acelea au fost create pe lumină, la suprafaţă, clădind bloc peste bloc, pe când aici, săpând stânca bucăţică cu bucăţică adânc în trupul de piatră al muntelui, orice greşeală e iremediabilă. Câţii oameni liberi, nu sclavi (au fost găsite monede antice în interior, dovada plăţii muncitorilor), trudind în întuneric, în zăpuşeală şi praf, au contribuit la crearea aceastei opere al cărui autor este necunoscut? După planul cui s-a făurit această lucrare ce a durat secole până la totala realizare şi a sfârşit într-o operă atât de unitară, care şi în condiţiile tehnologiei moderne, cu toate utilajele folosite astăzi, cu greu ar putea fi realizată. Tragedia este că Portughezii conduşi de Vasco da Gama, descoperind această grotă au perceput sculpturile din ea ca o manifestare păgână contrarie perceptelor creştine şi au pus mortierele să tragă în sculpturi distrugând cu obuzele lor mare parte din frumuseţea acestei lucrări. Dar stânca s-a dovedit mai puternică. Stricăciunile sunt imense, dar tot se poate vedea iscusinţa şi arta cu care au fost create de-alungul a patru-cinci secole. Şi-mi pun întrebarea: de ce în nici una din cărţile de artă pe care le-am răsfoit şi încă mă răpesc cufundat în tălmăcirea creaţilor clasice, nu s-a pomenit şi nu s-a scris nimic despre Elephanta Caves?
Seychelle Island nu m-a impresionat prea mult. Dup-amiaza petrecută acolo părea să-mi amintească mai mult de viaţa idilică a unui orăşel de provincie de pe meleagurile noastre.
Mauritania e o insula frumoasa cu sunet exotic, feţe creole şi cu un vulcan stins. Este renumită prin posesia unui parc cu teren lunar, în care solul sterp dezvăluie zone colorate diferit de la un galben deschis la roşul închis şi pe alocuri chiar violet, ca petele de culori ale camuflajului.
Reunion Island, este un loc diferit; cultură franceză, socotită ca o provincie îndepărtată a Franţei, este subventionată de Guvernul Francez şi din această cauză, cred, e mai bogată şi are un nivel de trai mai ridicat. Vulcanul continua să fiarbă, craterul este vizitat de excursionişti, dar o plimbare de-a lungul coastei devine o amintire tot atât de memorabilă ca şi o plimbare de-a lungul Rivierei.
Ocolind Madagascarul pe partea de vest am ajuns în Sud Africa la Richards Bay. Aici am făcut cunoştiintă cu un trib Zulu şi am participat la o cursă Safary într-una din rezervaţii. De la vapor am descins în autocare la un hotel lângă un sat Zulu menţinut aparent ca muzeu în beneficul excursioniştilor. S-ar parea că mulţi încă nu au renunţat la stilul de viaţă original moştenit de la bătrâni. Adânc pe teritoriul African tradiţiile, costumaţia, modul de a trai şi uneltele sunt încă cele de odinioară. Armele lor sunt încă scutul şi lancea, vorbesc propria lor limbă şi mesajele sufleteşti sunt communicate simbolic cu ajutorul mărgelelor de diferite culori şi modele. Aceste mărgele legate în benzi pot fi purtate ca brăţări, benzi pentru împodobit gâtul, pieptul sau chiar în jurul şoldurilor. Femeile nemăritate nu-şi acoperă sănii, un bărbat poate avea nenumărate neveste pe care trebuie să le cumpere dând tatălui 11 vaci, şi pentru care trebuie sa facă o casă aparte. O femei măritată nu are voie să aibe mai mult de 4 amanţi. Din cauza aceasta, Aids şi HIV virus sunt de o asemenea amploare in Africa. Sunt foarte superstiţioşi, cred încă în vraci şi vrajitoare.
Cursele Safary le-am făcut în jungla luxuriantă cu maşini deschise, 4×4, câte 7 inşi într-o maşină, văzând animale şi locuri ce nu se pot descrie.
CapeTown este un oraş de vis. In faţa răsare un masiv de peste 1000m. culminat la vârf cu o platformă largă, netedă, ce se intinde ca în palmă: acesta este Table Mountain. In stânga şi în dreapta sunt două piscuri: The Lion Head şi The Diamond Head. Intre port şi munte se află centrul oraşului. Totul este nou, frumos, elegant, curat etc. Câtre munte drumul te duce printe vile drăguţe în stiluri diferite şi vegetaţie abundentă. Urci într-un cable car suspendat care te duce până sus la culme şi care se roteşte 360 de grade, lăsându-te să admiri priveliştea din toate direcţiile. Dacă închiriezi un taxi, în numai cinci ore ajungi La Capul Bunei Sperante. Aici poţi admira locul unde Oceanul Atlantic se uneşte cu Oceanul Indian. Nu departe de acest punct se află Cape Point, loc de markaj printr-un far antic stabilit de Vasco da Gama şi existenţa unui meterez pe culme, aratând direcţia câtre Londra, New York, Beijing etc. Venind înapoi spre Cape Town, drumul trece pe la Boulder’s Beach, unde în ultimii ani o colonie de pinguini vin să-si depună oule la clocit, adânc în nisipurile încinse de coastă, la adăpostul rocilor care le străjuie. Puţin mai jos câtre Cape Town, de-a lungul oceanului în care munţii par să se prăvălească, apare o privelişte unică de blocuri crescute parcă pe povârnişurile muntrelui ca trepte de gigant cu fata la apă şi la soare. Mergând spre aeroport, la numai cinci minute după ce ai lăsat în urma Cape Town, pe o distanţă de cel puţin 10 miles, de-o parte şi de alta a drumului apare o altă faţetă a oraşului: “the Shantyhouses”. Cartiere întregi de cocioabe încropite din orice, placaje, butoaie de tablă sau tablă ondulată, multe cu rugina roşie pe ele, îngrămădite unele în altele, nu mai mari decât o lungime de om şi cam tot atât de înalte, cu acoperişuri ţintuite contra vântului, cu greutăţi şi bolovani pe deasupra, se desfăşoară ca o plagă, lăsându-ţi la despărţire acest gust amar de neputinţă. O ţară aşa de frumoasă şi bogată care în acest secol încă trebuie să lupte ca să stăvilească scurgerea continuă de oameni flămânzi, fără nicio pregătire ce îngroaşe rândurile somajului care deja a atins nivelul de 40 la sută.
Excursia a fost bogată nu numai prin ceea ce am văzut dar şi prin toate cele învăţate de-a lungul acestor 30 de zile. Surprinzător, de data asta directorul de cruise a organizat un număr de conferinţe de înalt grad academic. Toate subiectele zilnice, de la viitoarele Ports of Calls, la politica locală, regională si globală, din adâncul istoriei până în prezent şi mergând mai departe cu istoria navigaţiei, ale noilor descoperiri în astronomie şi chiar cursuri de graphologie au captivate majoritate călătorilor de pe vapor. Aceste conferinţe au umplut sala de teatru cu peste 600 de locuri la refuz, încât mulţi se mulţumeau să găsească locurile libere pe treptele scărilor, deşi simultan erau multe alte activităţi în alte locuri pe vas. Ascultând nivelul întrebărilor şi al comentariilor la conferinţe, nu mi-a fost greu să recunosc că şi nivelul celor din sală, audenţa, era cu nimic mai prejos decât nivelul vorbitorilor. In final cred că trebuia să primim o diploma de graduare după un asemenea Forum. Dacă v-au plăcut cele povestite, vă recomand itinerariul.
Impresii de Călătorie: Hobart, Melbourne, Sydney şi Cairn
20 Martie, Hobart. Cel mai sudic oraş al Australiei, în insula Tasmaniei. Un oraş mai mic, numărând 129,000 de oameni. Are o istorie de două sute de ani, fiind creat de englezi ca replacement pentru deportarea deţinuţilor, atunci când dupa războiul civil, America, a refuzat să mai primească criminali.
22 Martie, Melbourne. Cred că dacă ar fi să mă mai nasc odată, mi-ar plăcea să mă nasc în acest oraş. După Washington DC, acesta este unicul oraş ştiut de mine, a cărui întindere să fie planificată dinainte; străzi, bulevarde, parcuri şi cartiere. Dealungul râului Yarra, zona industrială este localizată la Est. În centru pe malul nordic, se află zona comercială. Pe malul din sud, sunt teatrele, muzeele şi centru artistic al oraşului, În partea de vest, stadionul, parcurile sportive şi zone de recreaţie. Toate aceaste zone commercial-culturale sunt legate într-un circuit de tren care în 30 de minute îsi închide ciclul şi care poate fi folosit pe gratis. Un oraş modern, curat, plin de viaţă, cu parcuri largi, frumos întreţinute, plin de monumente istorice ce se impun cu remarcabila lor aderenţă la clasicismul elenistic şi clădiri ce colorează orizontul prin împunătorul lor stil atât de variat. Un tur de-a lungul râului Yarra cu unul din zecile de vaporaşe îţi dezvăluie întrega frumuseţe a oraşului împânzit pe amândouă malurile de construcţii înalte, moderne şi împunătoare.
24 Martie, Sydney. Debarcând în Sydney, pot spune că am fost luaţi pe sus şi duşi la aeroport pentru că într-o oră, trebuia sa zburăm la Cairn. Dar cum toată expediţia noastră în Australia va mai dura o săptămână, rămâne să includ şi părerile mele despre Sydney în acestă parte.
In comparaţie cu Noua Zelandă, care are o suprafaţă totală de aproape 104,000 sq.miles şi o populaţie de numai 4 milioane de locuitori, Australia cu o suprafaţă de aprope 3,000,000 sq. miles (cu puţin mai redusă de cât America care măsoară 3,675,000 sq.miles), are numai o populaţie de 20 de milioane de locuitori. In această ţara continent, proprietăţile unei familii se întind pe lungimi de zeci de miles şi lăţimi care de multe ori se înscriu cu trei numere. Ceea mai bogată familie din Australia, familia Kidman (Nicole Kidman e rudă mai îndepărtată), are o proprietate de sute de mii de hectare. Clima este variată, fără iarnă, iar centrul ţării e plat şi arid, un deşert roşu, scăldat în soare, cu temperatură caniculară, uscată, ape şi izvoare secate şi vegetaţie, singura care rezistă, nişte ienuperi pitici, crescând râzleţi ici şi colo, sau o iarbă care nu seamănă a iarbă, cu frunze lungueţe, risipite la intervale neregulate în nisip. Aceasta este hrana de bază a milioanelor de bovine ce cresc în acest desert şi nu mai puţin a cetelor de aborigeni. Aceştia, înca nomazi, risipiţi în triburi răzleţe, după ce au consumat tot ce se putea consuma într-o regiune, dau foc pământului şi se mută în altă parte. In credinţa lor focul ajută renaşterea, deci când vor reveni pe aceste locuri, vegetaţia şi animalele de vânat, vor fi din abundenţă.
24 Martie, Cairn. După debarcarea la Sydney, din aproape trei mii de pasageri, numai 99 au continuat excursia prin Australia. Bagajele etichetate special au fost lăsate în grija personalului care trebuia să le depoziteze undeva până la reîntoarcerea noastră in Sydney. Noi, cu o singură valiză de persoană şi numai un o geantă de mână, am fost împărţiţi în trei autobuse, fiecare având câte un director-ghid. Directoarea noastră a fost Ella, o fată bătând spre 30 de ani, blondă, draguţă, originară din Noua Zelanda. Am fost duşi la aeroport şi îmbarcaţi într-un avion cu direcţia Cairn. Pe drum, Ella ne-a înştiinţat că ziua de astăzi este la dispoziţia noastră, dar că hotelul nu va fi liber de ocupat înainte de ora trei pm. Ca variantă, Ella ne-a oferit un tur opţional la Rainforest Tropical Park şi Barron Fall Gorge. Costa $75 de persoană şi am hotărât să mergem. Am plecat din aeroport cu două autobuze în sudul oraşului, unde în 30 de minute am ajuns într-o zonă muntoasă, cam la 25 de Km. distanţă. Urcând pe serpentine, am ajuns la Caravonica, de unde am urcat în una din gondolele Skyrail, aliniate în aşteptare de clienţi. Curând a început zborul nostru uşor peste frunţiile eucalipţilor şi frenurilor uriaşe din desişul pădurii. Urcând, atmosfera a devenit mai umedă şi lianele şi-au dezvăluit supleţea în forme contorsionate pe crengile copacilor de suport. Drumul total al gondolei e numai de 7.5 Km., dar pe parcurs sunt două staţii la diferite altitudini, unde cobori şi mergi pe poduri de lemn în diferite direcţi. In contact deschis şi în de-aproape cu această natură exuberantă, descoperi fantastica frumuseţe, unică prin bogăţia de forme şi culori, pe care o dă varietatea de plante, flori, si copacii de-o supleţe dreaptă şi înâlţime de peste 10-15 m. Prima oprire a fost la Red Peak Station, de unde am urcat în a doua gondolă care ne-a dus până la Barron Falls Station. Dar înainte de-a ajunge la Barron Falls, peste umerii pădurii,am descoperit la un moment, valea apei zăgăzuită de stânci şi pe partea opusă, terasamentul de cale ferată care şerpuieşte de-a lungul vâii. Pe măsură ce înaintam, cremenea stâncilor creştea şi la un moment dat au apărut apele învolburate risipite în multiple cosiţe printre stânci ce părea că abia le face faţă. Şi pe când mă pregăteam să iau de sus o imagine a acestei splendide privelişti, copacii mi-au invadat viziunea şi gondola s-a oprit. Am coborât din nou pe poduri împânzite în direcţi opuse în jurul staţiunii şi făcând ocolul lor am ajuns la o platformă de privire peste Barron River Gorge and Falls. O hidrocentrală a fost construită aici prin 1930 şi sus pe umerii munţilor, în spate, se afla larg, lacul de acumulare. Apoi, căzând pe paletele rotoarelor, apa ţâşneşte din stâncă pe tâişurile de cremene ce-i apar în cale şi-i spintecă trupul obosit în miriade de braţe ce nu se vor uni până ceva mai jos, unde albia râului găseşte popas într-o vale mai largă. Acolo şi învolburarea şi strigătul apei se vor domoli. Ultima oprire a gondolei a fost la Kuranda Terminal. Aici se află un sat de artişti locali, multe magazine de artizanat, un market cu tot felul de obiecte de artă populară şi pictură aborigenă. Aceasta se distinge prin două trăsături aparte: a) toate picturile lor sunt abstracte şi b) este redată prin puncte de diferite culori. In mare, şirurile de puncte aliniate pot forma linii drepte sau diferite forme geometrice, pătrat, triunghi, cerc, etc., dar nu indică nicio forma de om, plantă sau animal. Inceputurile civizaţiei în artă, dimpotrivă căutau să desprindă forme umane sau de animale în picturile lor. Asta m-a surprins; restul lumii a trebuit să aştepte peste 5,000 de ani până să ajungă la arta abstractă, iar aborigenii (şi copii) o folosesc ca primă treaptă de iniţiere în artă. Tot în Kuranda se află şi Australian Butterfly Sanctuary, care merită să fie văzut. Varietatea fluturilor care zboară în jurul tău par să-ţi facă în necaz pentru că în zborul lor nu-ţi dau răgaz să-i pozezi. Dar am prins unul pe umărul lui Vali şi nu mi-a scăpat. La fel, mai există un parc de animale care trăiesc în junglă între care Wallbies, Wombats si Koalas.
Autobuzele ne-au aşteptat la ieşire şi am fost bucuros că am găsit aerul condiţionat funcţionând şi cu motorul gata de plecare. Am facut calea întoarsă la Cairn, pe drumurile şerpuitoare ale munţiilor, îmbogăţiţi sufleteşte de cele văzute şi cu o poftă de mâncare şi de odihnă greu de descris. Intrând în oraş, am fost surprinşi să descoperim o staţiune deosebit de pitorească, pe malul oceanului, cu hoteluri elegante, vitrine îmbietoare, multe restaurante şi chiar un majestic casino. Hotelul nostru, Cairns Internaţional, se afla chiar în faţa casinoului. Camera noastră la etajul 18, cu balcon spre casino, a fost tot ce ne puteam dori mai mult: largă, modernă, cu bar ce te îmbia la risipă şi o baie în marmoră şi oglinzi, cu halate de baie şi papuci pentru fiecare. După o scurtă consultaţie între noi, am hotărât să amănăm masa pentru mai târziu, ştiind că pe la şase seara urma să mergem la o recepţie organizată de directorii de tur şi e mai bine sa ne odihnim. Am coborât în sala de recepţie odihniţi şi proaspeţi. Am fost întâmpinaţi de Ella şi ceilalţi excusionişti în jurul a câtorva măsuţe pe care aşteptau refreshments şi băutura. O doamnă în vârsta, foarte distinsă, din Texas, singură, Rose, pe care am cunoscot-o pe vapor, s-a ataşat de noi şi fiind înzestrată cu humor şi observaţii inteligente, a devenit un companion agreabil şi apreciat. Recepţia a avut ca scop să ne cunoştem mai bine, cei din grupa noastră, la care Ella a pregatit pentru noi, programul pe ziua următoare. După recepţie, Vali şi cu mine am hotărât să mergem la un restaurant pentru cină, iar Rose a preferat să rămână singură la hotel.
25 Martie, Great Barrier Reef. După un breakfast bun la hotel, pe la ora nouă dimineaţa ne-am îmbarcat în autobuse şi după un drum de căteva minute am ajuns la port. Aici, un catamaran imens cu trei etaje, ne-a aşteptat. A fost o zi frumoasă, oglindindu-şi azurul pe valurile oceanului şi frica de prea mult soare m-a făcut să renunţ la locul de pe puntea superioară deschisă şi să mă retrag la umbră pe puntea de jos. Din spatele catamaranului vedeam cum se îndepărtează de noi clădirile împunatoare ale oraşului ce aveau să dispară la orizont şi cu intrarea noastră în larg, viteza s-a înteţit făcând vasul la lunece pe apă, cu clătinări ameninţătoare ce au făcut pe mulţi să se simtă râu. Munţii prin care am colindat cu o zi înainte au dispărut şi ei, dar spre vest, reliefuri noi le-au luat locul. Spre mal, o corabie cu pânze părea să se întreacă cu noi, dar după scurt răstimp a rămas în urmă să-si traga suflarea pe-o plajă mijind la piciorul unui munte. După vre-o 90 de minute, ne-am apropiat de un ponton în mijlocul apelor, ca o insulă plutitoare, acoperită în întregime cu canvas. Aici catamaranul a ancorat. Pe punte, firbere multă: grupe de familii cu copii şi cei mai tineri şi-au lăsat hainele pe bânci şi au îmbrăcat echipamentul de snorkeling. Vali şi cu Rose au vrut să facă un drum subaqvatic în costum de scafandru, dar când au aflat că distracţia nu a fost înclusă în preţ ($150 pe persoana), a lăsat-o numai pe Rose să faca cursa. Rose, de altfel a angajat şi o cursă cu helicopterul de 30 de minute pentru suma de $250. In timp ce echipajul pregătea masa în cabina centrală, Vali şi cu mine am ieşit să inspectăm pontonul. Lung cam de vre-o 50 m., din lemn, umbrit de pânza de canvas, cu mese şi bânci întinse de-a lungul, îngrădi-se cu baloane de aer o zona în care se putea înota sau explora snorkeling. In părţile opuse, un submarin şi o barcă cu fundul de sticlă, erau ancorate şi la discreţia noastră. Ne-am îndreptat spre submarin, dar până să ajungem la el, locurile sau ocupat. In aşteptarea cursei următoare, ne-am îndreptat spre Tank, care era o cabină sub nivelul pontonului, cu câteva bânci în anfiteatru şi geam, prin care se putea privii în adâncimea verzuie a apelor. Peştii veneau în vizită spre noi, iar câţiva corali păreau să se simtă în largul lor, pe un raft de lemn în afara geamului. După vre-o zece minute, am ieşit pe ponton în aşteptarea submersibului. Vali şi cu mine, am luat locurile cele mai de la vârf şi prin ferestrele rotunde din faţa scaunelor nostre, făceam cunoştiinţa peştilor ce treceau nepăsatori în jur. După o cursă scurtă, fundul oceanului s-a ridicat în pantă când pe-o parte, când pe alta a ambarcaţiunii, dezvelind populaţia ei multicoloră de trunchiuri şi perniţe, cu strălucirea sidefie a celor mai fine porţelanuri, ca într-o mistică pădure în miniatură, adormită sub bagheta unui vraci. Trecând uşor pe lângă aceste creaţii, ne-am mutat de la o colonie la alta, cu răsuflare tâiată de-o emoţie lăuntrică, că am fost blagosloviţi să putem admira o lume ca aceasta. Când ne-am reîntors la ponton, tocmai se făcea debarcarea de pe vasul cu fundul de sticlă, aşa că ne-am grăbit să intram în el cu cei ce erau în aşteptarea lui. Dacă din submarin puteam privi coralii din apropiere fără a stingherii eterna lor linişte înconjurată de ape, această luntre cu fundul plat, putea trece cu uşurinţă peste capetele lor şi ne lăsa să privim în adâncime, să urmărim peştii şi lumea subaqvatica, făcându-şi culcuş printre corali, sau stând la vănătoare pentru hrană. Păduri de corali, unii rigizi ca porţelanul şi alţii mai flexibili, părând că respiră pe undele apelor, apoi văi şi abisuri întunecoase, după care alte zone noi, parcă şi mai înteresante, ce veneau să uimească cu dăruirea lor surprinzatoare de forme şi culori fără epuizare. Când am revenit la ponton, am mers să ne luam masa de prânz, în interiorul cu aer condiţionat al catamaranului. Rose, tocmai se întorsese ş ea din aventura ei în costum de scafandru, din care a ieşit cu hainele ude şi cam nefericită pentru că nu i-a fost permis să umble decât într-o zonă mărginită la numai un podeţ de scândură între coralii din vecinătatea pontonului.
Seara, Rose a venit să ne ia la plimbare. Era în jur de ora şase. De la balconul nostru de la etajul 18, orasul şi Trinity Wharf (denumire dată de capitanul Cook în Trinity Sunday 1770, fiind primul european care a ajuns aici), puteau fi admirate în voie. In faţa noastră peste drum era curtea înterioara de la Hilton Hotel, cu pool imens şi corturi din panza albă, iar pe gazonul grădinii un party părea să fie in curs. Intre noi şi Hilton, clădirea mare cu dom a casinoului, ce strălucea în razele multicolore de neon, ca o orhestraţie de lumină şi culoare cu laser. şi cum Rose şi cu mine ne bucuram de aroma unui pahar de votcă on rocks, iar Vali ronţâia dintr-un bar de ciocolată Tobleron, deodată păsări imense, negre, au umplut vâzduhul, zburând uşor peste înâlţimea noastră către ocean. Veneau în cârduri, cârduri, cu aripi plane, imense, glidând fără să bată aerul, împinse parcă de ceaţa serii care se cobora peste noi. Ghidul ne-a înstiinţat că zona este foarte prielnica liliecilor, care-şi petrec ziua atărnând prin copaci, dar nici odată nu mi-aş fi putut închipui că aceşti lilieci de aici, sunt de o asemenea mărime şi atât de numeroşi. Am lăsat liliecii să-şi continue defilarea prin faţa balconului nostru şi am plecat în oraş să găsim un restaurant bun pentru cină. Mâine dimineaţă la 7.30 plecăm la aeroport.
(Va urma)
Impresii de Calatorie: Noua Zelanda
După un zbor lung şi chinuitor de 13 ore, de la Los Angeles, am ajuns în Auckland la şase dimineata şi timpul arăta tot atât de cernit ca şi ochii noştri flămânzi de somn. Am fost luaţi de la aeroport de un autobuz şi duşi la un hotel în centrul oraşului, Randevous Hotel. Şoferul autobuzului spunea că acest hotel s-a numit Carlton, înainte de a fi fost cumpărat de asiatici. Spre deosebire de primirile anterioare, aici nu am fost întâmpinaţi ghidul turistic şi coborând din autobuz, dezorientaţi, am început să căutăm oficiul care să ne îndrepte la camerele rezervate pentru noi. În final am descoperit un birou de recepţie în barul hotelului. Cum însă camerele nu aveau să fie libere până la ora trei, am hotărât să lăsăm bagajele în grija hotelului şi să luăm un tur al orasului, la ora 10. Ca să omor timpul, am luat o cafea şi am dezlegat câteva sudokuri dintr-o carte cumpărată în Toronto.
Auckland e un oraş modern cu multe clădiri înteresante, foarte cosmopolitan, cu bulevarde largi ce coboară până jos la port şi străzi care se caţără pe munte, cu magazine luxoase, preţuri care-ţi taie răsuflarea şi un turn de televiziune înalt de 350 m. In afara zonei comerciale, de-a lungul coastei, în cartierele rezidenţiale, cocoţate pe munte cu vedere la ocean, zeci de vile cu geamuri largi si balcoane îmbietoare, par revărsate de sus ca o cascada de terase care mi-au risipit oboseala din ajun. Mai jos lângă coastă unde şerpuieşte o autostradă pe lângă prăpăstile stâncoase ce par crescute din ocean, se află un muzeu cu intrarea liberă ce trece pe sub şosea şi se continuă pe sub ape, la adâncime, cu o galerie de sticlă din care se poate admira desfăşurarea reală vieţii marine. Aici, peşti de toate felurile ne cercetează pe noi cei din tunelul de sticlă cu aceeaşi curiozitate cu care şi noi le cercetăm purtarea. Tot aici am văzut o mulţime de pinguini izolaţi într-o încăpere largă cu climă condiţionată şi un bazin de apă mărginit de geamurile largi de sticlă prin care îi priveam înotând ori risipiţi în grupuri pe blocurile de ghiaţă imitând Antartica. In ziua următoare, odihniţi şi refăcuţi, am încercat să revedem locurile din ajun, mergând la pas şi oraşul nu mai părea tot atât de mare ca din maşină. Dar de data asta, nu ne-am mai dus şi pe la vile. Visavi de hotel, la City Hall, am dat peste vernisajul unei expoziţii de artă modernă care nu spunea nimic deosebit şi interesant, dar care avea sandvişuri foarte gustoase şi şampanie, aşa că am apreciat “arta” cu tot interesul. Mai departe, în drum spre turnul de televiziune, am văzut demostraţii bungy, în care oamenii erau catalputaţi pe un scaun, în sus şi în jos într-un fel de joc fără raţiune. Alţii, urcau turnul de televiziune şi-şi dădeau drumul de sus, legaţi de guma de suspensie. Mă întreb, dacă aş fi avut 16 ani din nou, aş avea curajul s-o fac şi eu? Vreau să cred că raţiunea m-ar fi oprit de la o asemenea extravaganţă.
În dimineaţa următoare, in jurul prânzului, ne-am îmbarcat pe Sapphire Princess, un vas modern care poate amenaja confortabil peste 2500 de pasageri şi mai mult de 1000 de marinari . Cabina noastră s-a aflat la etajul 12 (Baja), o cameră largă cu balcon, pe mijlocul vaporului. Topografia vaporului ne era cunoscută pentru că un vas asemănător, Golden Princess, cu care am facut o cursă peste Atlantic, era aproape identic. Bagajele ne-au fost aduse în camera cu întârziere, una din valize dispăruse şi numai dupa masa de seară, am dat de ea. Dar după o cină bună, un spectacol de varieteu modern şi o baie ca lumea, nimic nu putea să ne zdruncine bucuria că în sfârşit, dormim în patul nostru legănat de ape, în casa noastră departe de casă, pe o perioadă de 12 zile.
Tauranga (The Bay of Plenty). Sculat de dimineaţă pentru tur important, la Wai-O-Tapu Valey, o zonă vulcanică cu erupţii imprevizibile, cu un lac format pe craterul vulcanic (pe care am şi navigat într-un mic vas pescăresc cu ghid), cu zeci de izvoare fierbinţi din care aburii se risipesc în văzduh creând coloane, pooluri de nămol bolborosind ca mămăliga în ceaunul de pe plită, şi lacuri în care apa clocoteşte la infinit. In drum am fost întâmpinaţi de triburi de râzboinici Maori înarmaţi cu lâncii şi strigăte de luptă. Din cele relatate de ghid, în dimineaţa unei zile iunie în 1886, muntele Tarawera şi lacul Rotomahana au explodat dintr-o acţiune vulcanică ce a distrus un număr de localităţi şi a omorât peste 120 de oameni. Muntele a fost despicat in două iar lacul s-a lărgit de peste 20 de ori, formând şapte craturi noi şi dând naştere văii vulcanice Waimangu. Această erupţie a fost cel mai mare dezastru natural al Noii Zelandem şi ca urmare se înscrie ca singurul fenomen geothermal al naturii, al cărei date de nastere, 10 iunie 1886, este înregistrat şi documentat cu măsurători şi testimonii. La întoarcere, pe seară, am vizitat Rotorua, un resort termal cu iz de pucioasă şi aburi ţâşnind din crăpături, frecventat de mii de turişti care vin la sanatoriu pentru tratament.
15 Martie, Christchurch. In 1850, un grup de setlers din Anglia au ajuns în portul Lyttleton şi au pus bazele acestui oraş, cel mai englezesc din afara Angliei, care se bucură de lanuri fertile, climă temperată şi o bună administraţie. Cu o populaţie de 300,000, clădiri moderne şi victoriene, întinzându-se de-a lungul râului Anvon pe care navighează gondolieri în luntre lipsite de panajul şi canţonetele Venetiei. Totuşi au o universitate de stil vechi, Canterbury University, şi şcoli cu copii în uniforme. La fel ca şi în celelalte oraşe din Noua Zelandă si Australia, trecerea străzii se face numai pe la stop şi numai pe semnalul de trecere pentru pietoni, care difuzează un zumzet sonor, să-ţi atragă atenţia că poţi trece. Acest zumzet pentru noi, era important, pentru că instinctiv, noi ne ferim de vehicole în direcţie greşită.
16 Martie, Dunedin. Trecând prin acest oraş cu alură industrială am făcut un stop la gara oraşului ce are mai curând înfăţişarea unui castel privit din şosea şi care impresionează printr-un hall înalt, vitralii şi mozaicul sofisticat al podelei pe care ţie milă să calci. În acest hall cumperi biletele pentru tren şi conduce la eşirea pe peronul acoperit de o largă panoplie. Turul nostru ne-a dus în continuare la Larnach Castle, construit prin 1870 în stil neo-gothic pe vârful unei coline cu vedere largă asupra harborului. Un parc imens, întins pe 35 hectare, cu sere pline de flori şi grădini impecabile, în jurul castelului. Acest castel are o istorie tristă. Pe la sfârşitul secolului 19, s-a descoperit aur în regiune şi mulţi au dat buzna aici, în căutarea norocului, lucru ce a creat un nou boom şi mulţi s-au îmbogăţit. Unul dintre căutătorii de aur, William Larnach, un Australian ce lucra într-o bancă, şi-a găsit comoara căutată, căsătorindu-se cu fata unui banker din oraş. El însusi devenit banker, a construit castelul, dar din păcate, nevasta lui a murit. Scurt timp după asta, a îndrăgit o femeie foarte frumoasă, mult mai tânără decât el, care se întreţinea în secret cu amantul ei. Secretul nu avea să dăinuiască la nesfârşit deşi în această perioadă, William era mai mult plecat fiind deputat in Parlament. Când ştirea a ajuns în final şi la urchile lui, nenorocosul om, s-a împuscat în Parlamentul Noii Zelande. Spre deosebire de Christchurch locul acesta a fost întemeiat de scoţieni şi atât natura, şoselele şerpuind printre dealurile inepuizabile şi chiar dialectul uzat, are savoarea scoţiană.
17 Martie, Fjordlad. Zi importantă la bord. Toată lumea e pe punte aşteptând intrarea vaporului în zona fiordurilor. Zi ploiasă cu vânt puternic după uraganul din noaptea trecută. Dar călătorii aşteptau neclintiţi la pândă pe punţile din faţă, cu aparatele de fotografiat în mână, gata la orice moment să imortalizeze pe peliculă apariţia unui animal de mare, balenă ori rechin, penguin ori orice altă vieţuitoare întâlnită în cale. Dar nu a apărut nimic. In schimb, pe la ora nouă dimineaţa, vaporul a intrat în Dusky Sound, o zonă strâmtoroasă între şiruri de stânci împădurite până sus din care se prăvale ici şi colo de la diferite înâlţimi, izvoare bogate de apă cristalină. Ingheţat m-am întors la balconul meu. De aici puteam filma în voie fiecare crestătură în munte şi fiecare izvor ce-mi facea gândul să zboare la celebra noastră Urlătoare din Carpaţi. La ora prânzului vaporul a ieşit din Dusky Sound în Marea Tasmaniană câtre Thomson Sound. Un specialist local, de la înâlţimea punţii de comandă comenta pe un canal de televiziune fiecare detaliu pe lângă care treceam. Curând am intrat în Thomson Sound. Vali, soţia mea, cu greu m-a deslipit de la balcon şi am mers să luăm masa de prânz la restaurantul cu autoservire de la etajul 14. Am pus pe un platou tot ce am vrut să mănânc şi ne-am aşezat la o masă de lângă ferestră. Spectacolul continua. Ceaţa s-a mai ridicat, vizibiltatea a devenit mai clară, dar priveliştea continua să rămână aproape identical, plutind în apropierea acestor giganţi de cremene, în care un vapor numărând 18 etaje, părea o jucărie liliputană în acest décor. După Thomson Sound, navigând în Nord, pe la patru după amiază am intrat în Milford Sound. Acesta e cel mai glorios din toate. Cremenea stâncilor aici e golaşă, dezgolind forme fantastice ca de basm. Izvoarele sunt multiple şi cadenţa apelor e amplă. E drumul fără de sfârşit în inima munţilor, dar cum nu există ieşire la capătul opus, vaporul trebuie să ia cale întorsă de unde încă dorinţa de a vedea mai mult şi mai departe, nu s-a stins. Puţin înca şi umbrele serii vor acoperii aceşti martori ai începuturilor lumii noastre. Timp să ne schimbăm pentru masa de seară şi un pahar de votcă on rocks.
Zori Incetosate – Capitolul I
Cuvânt înainte
Viaţa ne întâmpină ca pe nişte oaspeţi trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă şi continuă mult după ce o vom părăsi. E ca şi cum te afunzi în apele unui râu, te bălăceşti un timp, înoţi un pic, apoi ieşi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-şi continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeţi, noi putem privi viaţa cu ochi încântaţi de minunăţiile care ne înconjoară, ori defăimători şi nemulţumiţi de ospeţia ei. Nu toţi oamenii văd acelaşi lucru, deşi au în faţă acelaşi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, aşa cum le-am prins ca martor al unor locuri şi fapte apuse. Imaginile au menirea să menţină vie amintirea, aşa cum o fac documentele, cu tendinţa de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele paşilor noştri şi ale celor ce ne-au precedat. Şi nimic nu-mi răsplăteşte mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinţa că ele vor fi înţelese, judecate cu îngăduinţă şi păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.
La început a fost lumina
I
Cartea Vieţii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vieţii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–şi descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde şi oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare mişcare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile şi creem istoria.
La masa mea de scris am în faţă această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viaţa mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineaţa. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuinţă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, ţin minte, două camere, din care prima servea şi ca bucătărie şi ca salon. O perdea cu flori gingaşe pe fond alb despărţea de restul încăperii maşina de gătit şi masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din faţă a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus şi geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria şi porţelanurile de care mama era aşa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o faţă de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiţi de vreme, şi nu ţin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo ţineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd şi acum în ligheanul de metal smălţuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap şi băteam apa cu mânuţele, bucuros că se împrăştie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau croşetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare pluşat şi mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea uşurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibraţie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări deşuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neînţelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu ţin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învăţam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am eşit să explorez lumea. Părinţii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă şi la poliţie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit şi că, neştiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colţ. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineaţa venea obosit acasă şi mergea la culcare în dormitor. Mama şi cu mine stăteam în bucătărie şi trebuia să păstrăm linişte. Eu îmi găseam de joacă pe duşumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o muşama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrăţişări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezişul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărţi de vizită pe o maşină Tigel care-şi desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriaşă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonaş în maşină, un coleg i-a sustras un moment atenţia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Încleştarea de fier a maşinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, deşi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat şi-şi ţinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele croşetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână şi broderii, piese de mândrie şi prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă şi cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie şi, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
II
Într-o noapte, către sfârşitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn şi începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig şi umed. Am mers pe străzi întunecate, tata ţinând-o pe mama de un braţ şi pe mine agăţat de mânerul unei valijoare ţinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în braţe. Ajunşi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele uşii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărţire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către staţia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Raşela, sora lui tata. Ea ne-a aşteptat în bucătăria mică din fundul curţii care servea şi ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald şi mirosea bine, dar tata m-a lăsat în braţele mătuşii mele şi a plecat în grabă. Tanti Raşela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost şase copii ce au supravieţuit anilor de copilărie şi a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în oraşul natal, Piteşti, şi să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea şi alţi copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucureşti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oraş, să înveţe meserie. Şcoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, şi copii la şcoală îl necăjeau. Aşa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar şi dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă mulţi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galiţiei din Polonia, a alunecat de pe acoperişul unei case şi după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâşma din cartier, şi cu o ţuiculiţă în faţă tălmăcea ştirile de pe front şi din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicuţei care cosea pentru alţii la lumina strecurată prin perdeaua croşetată de la fereastră. Cu calm şi răbdare şi-a strâns în jur copii şi le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau şi două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-şi făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviaţie, la Pipera, în jurul Bucureştiului. Obişnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căştigaţi cumpăra tăcerea sergentului şi a căprarului unităţii şi în felul acesta putea să-şi vadă de treabă, trimiţând câte puţin şi acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o străduţă laterală de lângă calea Griviţei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoarţă. Tanti Fani ţinea de mai mulţi ani o pisică; în timpul nopţii pisica se aşeza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, aşa că o închidea până dimineaţa în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineaţă însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor şi la întoarcere a constat că ar fi fost mai înţelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit ştirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este îngheţată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului şi, fiind dumincă, au mers în vizită şi pe la unii, şi pe la alţii. Aşa a nimerit şi în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângaşi la numărul 9 unde locuia tanti Raşela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Raşela şi tanti Sofi, s-au făcut modiste, învăţând meşteşugul confecţionării pălăriilor de damă şi nu mai puţin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucureşti, cât şi la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind şi ele oraşul natal. Tanti Raşela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucureşti de două ori văduv, tată a doi băieţi din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut şi ea un băiaţel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de mărunţişuri, “La Degetar”, chiar în centrul oraşului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre fraţi, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfăţat. Ceea ce bunica şi restul copiilor economiseau strângând bănuţ cu bănuţ pentru zestrea celor două fete, el, furişat cu cuţitul, forţa uşa dulapului şi curăţa tot ce găsea, mergând apoi in oraş să petreacă. În final a găsit şi el o fată din Ploieşti cu care s-a însurat şi-a intrat în negoţul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Raşela, am fost dus în camera musafirilor, şi lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche şi grea, în care eram îngrozit de întuneric şi înspăimântat de umbrele furişate din afara curţii ce dânţuiau ca stafiile pe tavan. Dimineaţa tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat şi am mers să mâncăm în bucătăria d