caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Spre o Nouă Republică: Dincolo de zumzetul calomniei şi al minciunii

de (4-10-2009)

Ni se rescriu vieţile, ni se pun pe umeri lucruri nemaiauzite, suntem acuzaţi de câte în lună şi în stele.

Nu trece zi să nu se adauge o pagină penibilă la campaniile împotriva celor care nu vor să participe la demonizarea unui preşedinte care nu s-a prefăcut că face, ci chiar a făcut ceva, şi încă ceva extrem de serios, pentru condamnarea unui regim criminal şi ilegitim.

Discursul ţinut în vacarmul odios provocat de Vadim şi fasciile sale a intrat în istoria demnităţii româneşti. Nu pot fi de acord cu cei care spun că nu a fost decât un gest simbolic. În politică, simbolurile angajează, implică, responsabilizează.

Înfruntând agresiunile diverşilor mişeli, legaţi prin mii de fire de trecutul insalubru, Traian Băsescu s-a redefinit pe sine ca om politic pe data de 18 decembrie 2006. A nega curajul acestui bărbat politic, a-l acuza de făţărnicie, de urmărirea unor interese meschine acolo unde a fost vorba, este vorba de un angajament existenţial, mi se pare o mare distorsiune.

Nu e cazul să idealizăm un om politic, dar este absurd şi lipsit de orice urmă de onestitate să-l învinuieşti că nu a facut ceea ce guvernul şi parlamentul trebuiau să facă.

Nu este onest să uiţi că în decembrie 2006, în unanimitate, Congresul PSD a condamnat condamnarea comunismului. Nu este onest să uiţi felul în care Bogdan Olteanu a sabotat discutarea Legii lustraţiei în Camera Deputaţilor (acţiune pentru care i s-a decernat diploma „Secera şi ciocanul” din partea Societăţii Timişoara). Nu este onest să uiţi cum au condamnat Raportul şi gestul preşedintelui diverse formaţiuni politice gen Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu şi Partidul Noua Generaţie al lui Gigi Becali, precum si Partidul Comuniştilor al lui Voronin.

Nu este corect să ascunzi sub lespedea uitării campaniile delirante împotriva ideii însăşi de condamnare a Securităţii, a aparatului de partid, a politrucilor din cultură.

Poate că este cazul să le-o spunem franc celor care cultivă, pe faţă sau pseudo-subtil, discursul infamiei: nu suntem cu toţii mancurtizaţi. Este de-a dreptul neonest să eludezi tema absolut vitală a democratizării arhivelor naţionale şi a dosarelor ajunse în fine la CNSAS. Voinţa politică nu se confundă cu arbitrariul.

Preşedintele nu emite ordonanţe guvernamentale, nu poate obliga parlamentul să voteze într-un fel sau altul. Nu este, orice ar spune denigratorii săi, un fel de “master puppeteer”, un fel de Richelieu, un personaj din spatele draperiilor specializat în intrigi florentine. Nu este Lukaşenko ori Chavez.

A-l compara pe Traian Băsescu cu Nicolae Ceauşescu, aşa cum o face Ion Iliescu, este pur şi simplu o ignominie. O spun cu deplină răspundere a cuvintelor mele, ca autor al istoriei politice a comunismului românesc numită „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005).

Trebuie să fii tu însuţi cu totul debusolat istoric pentru a recurge la această analogie năucitoare. În loc să debiteze asemenea enormităţi, Iliescu şi-ar face un serviciu dacă ar citi volumul de documente din istoria comunismului românesc editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu (Humanitas, 2008) şi publicat sub egida Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

I-ar împrospăta poate înşelătoarea-i, extenuata-i memorie. Există adevăruri de bun-simţ, evidenţe factuale care par să fi fost uitate de profesioniştii denigrării cu ale lor aiuritoare scenarii conspiraţioniste.

Oricum l-am privi, Traian Băsescu este un om politic ce se remarcă prin francheţe, prin curajul opţiunilor făţişe, asumate cu probitate. Nu pretinde că este altcineva. Nu poartă măşti.

Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Traian Băsescu. Un stil şi un set de valori care îi vor îngădui în al doilea mandat să înfăptuiască un deziderat al celor care cred că Revoluţia din decembrie 1989 a fost una anticomunistă: întemeierea unei Noi Republici. Una care să rupă definitv cu trecutul mocirlos şi să reafirme valorile ireductibile ale adevărului, încrederii şi onoarei. Una care să înceteze a mai gira somnolenţa unei eterne mişcări greviste bine remunerate care se numeşte parlament.

Reacţiile isterizate la propunerea de referendum nu fac decât să demonstreze faptul că aveam de-a face cu o clasă politică aflată într-o gravă criză de identitate. Traian Băsescu a anunţat decizia sa de a susţine reforma sistemului politic nu azi, nu ieri, ci de câţiva ani. Ceea ce s-a instalat în conştiinţa publică drept inamovibil nu este o fatalitate.

Conturul acestei Noi Republici începe să se întrevadă acum când ne aflăm în pragul unei regândiri a parlamentarismului românesc. Recent, Ioan Stanomir a remarcat excelent în „Revista 22”: „Conjunctura de faţă este hârtia de turnesol ce relevă impasul statului nostru. Un nou proiect politic şi constituţional este alternativa la catastrofă. Moderaţia şi viziunea de perspectivă sunt cărămizile pe care se poate ridica o Nouă Republică.”

Aşadar „les jeux ne sont pas faits”. Conservatorismul schimbării, un proiect în care unii dintre noi se obstinează să creadă, poate duce la o renovare a unei lumi altminteri înţepenită, coruptă şi sufocantă.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149