caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Rescriu ce mi-a fost scris (I)

de (27-9-2009)

Îmi aşez fruntea în palmele anilor şi gândul pleacă aduceri-aminte. Doar tocul şi ciripitul păsărilor, din jurul mesei unde scriu, mă ajută să-mi scot din călimara sufletului o poveste a trecătorului, ce caută în buzunarul timpului cheia potrivită pentru a deschide o unică poartă.
– Bună dimineaţa, trecătorule!
Aud doar un ecou al cuvintelor meşteşugite şi aşezate de tatăl meu pe un drum, călăuzit de ecoul paşilor lui.
– Nu uita, Valuţule, nu uita niciodată că exişti – nu pentru tine. Vei trăi pentru a da viaţă. Prin tine şi eu voi merge mai departe.
Erau vorbele tatălui meu – Ion al lui Radu lu’Soare. Îşi deschidea, de fiecare dată, sufletul şi geanta lui, prea mare uneori, pentru a dărui.
– Mulţumesc, tată!
În dimineaţa copilului din mine, născut pe un pat sănătos şi plin de dragoste, revăd şi rescriu ce mi-a fost scris.
Undeva, pe un răboj al timpului, am fost semănat din iubire şi născut de Gheorghiţa – fata cantonierului Nicolae (Păsărica – aşa îi spunea tata şi o cunoşteau cei mai mulţi din satul cu nume de-al unuia dintre ei – Ungureni), o femeie tânără ce la 17 ani aducea pe lume, aşa cum spunea mama „lumina ochilor ei”. Eu, Valerică – aşa a vrut tata!
– Mulţumesc, mamă!
Într-un început de an şcolar pleca tata, aşa cum o făcea de obicei, curat îmbrăcat pentru o altă zi de zbatere. Dar… septembrie acela, la doi ani după „Revoluţie” l-a luat – pentru totdeauna.
O mână de om a semănat sămânţa omeniei şi a plecat, lăsând ca noi să culegem roadele. Şi, asta facem.
– Îmi e dor de tine, tată! Îmi e tare dor de vorbele tale şi de îmbrăţişarea unui bărbat-prieten.
Îmi aduc aminte de truda sa pentru ca mie, fratelui meu, Nicolae şi surorii noastre, Cătălina să ne fie bine. Nu voi putea uita niciodată cât a luptat ca noi să fim, aşa cum îi plăcea să spună, oameni.
Adun cuvintele tale tată, chiar dacă ecoul lor este îndepărtat, şi le aşez în dreptul inimii, aşa cum făcea şi mama.
– De ce toate astea, tată?
Simplu, aşa cum îţi plăcea ţie să spui. Eşti – chiar dacă acum eşti în lumea celor drepţi, şi vei rămâne pentru mine un exemplu, nu că mama nu ar fi la fel. Dar… ai fost şi vei rămâne singurul meu prieten adevărat. Dar tu, tu dragul meu tată, ai sădit în mine ceva ce a dăinuit.
– Ştii ce, tată?
Dragostea. Dragostea de tot ce mă înconjoară, că-i lucru sau fiinţă. Ai încrustat în trupul timpului şi sufletului meu, încrederea. Una solidă, în acelaşi timp suplă, pentru fiecare pas sau vorbă pe care o rostesc.
Îmi e dor de tine, tată! Mă imaginez că stăm la o masă şi ciocnim un pahar de şampanie pentru nepoatele tale, ce acum au copii. Te-ai fi bucurat, evident, ştiu asta.
– Îţi mulţumesc, prietene-tată!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.172.223.30