caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Intern



 

Dacă aş fi fost prim-ministru…

de (27-9-2009)

Lucrurile sunt aşa simple cu legea unică de salarizare încât nu încetez să mă mir de toată bulversarea, dilemele conceptuale, blocajele tehnice şi jacqueria sindicală care
acompaniază această necesară şi îndelung amânată reformă.

Ea a intrat pe agenda guvernelor pe la mijlocul erei Năstase, când Banca Mondială şi partenerii europeni puneau condiţionalităţi Bucureştiului. Între altele, cereau ca statul să-şi numere mai bine angajaţii (sarcină nerealizată nici până azi, baza de date de la ANFP rămânând tot nefuncţională, deşi a fost plombată cu câteva sute de mii de euro din asistenţă) şi să ţină mai bine sub control salariile şi sporurile, altfel decât prin metoda clasică: dăm drumul la inflaţie ca să măturăm de pe piaţă banii virtuali, promişi fără acoperire economică.

Dar între timp a venit creşterea economică rapidă, România a intrat în UE, am scăpat de condiţionalităţi, aşa că vremurile bune n-au fost folosite pentru a restructura salariile bugetare (cum înţelept-motăneşte solicită azi unii lideri sindicali, să se facă reforma “pe creştere”, nu “pe scădere”). Mai mult: cu banii plouând în vistierie ca niciodată în istoria modernă a ţării, doi miniştri succesivi de finanţe (Vlădescu şi Vosganian) au adoptat o atitudine ostilă faţă de FMI şi Banca Mondială, ţinândule reprezentanţii la uşă şi torpilându-le programele, ca unii preşedinţi sudamericani când urcă preţul petrolului, răzbunând astfel frustrări naţionale (şi personale, din câte se aude, în cazul celor doi).

Doar ca să se întoarcă cu basca în mână după un împrumut câţiva ani mai târziu – dar asta e altă poveste. Nici vorbă n-a mai putut fi de raţionalizarea administraţiei şi salariilor, care au crescut în câţiva ani mult mai repede decât PIB-ul. Criza n-a făcut decât să grăbească spargerea acestei gogoşi cu iluzii vândute profesorilor şi funcţionarilor, care s-ar fi dezumflat oricum.

Dacă aş fi fost prim-ministru, chiar de aici aş fi pornit. Prin primăvară, aş fi chemat toate sindicatele şi asociaţiile profesionale într-o mare sală de sport şi le-aş fi prezentat următoarele fapte simple, de viaţă. Unu, România nu-i Germania, nici măcar Italia sau Spania. Aceste ţări au un PIB per capita de peste 20.000 euro pe an; noi ne învârtim pe la 5.000-6000 euro pe an, ceea ce reprezintă un mare progres faţă de 1.500-2.000 cu zece ani în urmă, dar orişicât. Ca atare, e bine că românii pot acum umbla prin Europa şi face comparaţii, dar nu se pot aştepta încă să aibă veniturile unui italian sau spaniol, ci cam un sfert din acestea.

În pasul doi, ca să fim mai precişi, facem următorul calcul banal: în 2008, anul de apogeu al României, PIB-ul a fost undeva la 6.400 euro per capita. Din sumă, cam 8% poate fi colectat şi alocat pentru salarii bugetare, adică 510 euro: atât cedează fiecare român anual statului pentru lefurile publice. Înmulţind cu numărul de locuitori şi împărţind la cele 1,4 milioane de bugetari, rezultă 7.700 euro pe bugetar. Scăzând din sumă contribuţiile sociale ale angajatorului (vreo 20% în medie, că unii bugetari nu plătesc CAS) şi împărţind la 13 (numărul de luni, cu tot cu al 13-lea salariu) rezultă o leafă brută lunară medie de 490 euro. La cursul mediu din 2008, asta înseamnă vreo 1.750 lei.

În 2009, ne-a lovit criza economică, producând o scădere a PIB de, să zicem, 4%, dar şi o devalorizare a leului de la 3,6 la vreo 4,2-4,3 pentru un euro. Efectul combinat este că PIB-ul a regresat la aproximativ 5.400 per capita, cu o mie de euro mai puţin decât anul trecut. Refăcând calculul de mai sus, reiese că leafa medie lunară a unui bugetar în 2009 se va învârti pe la 430 euro, care la cursul de anul acesta înseamnă tot vreo 1.750 lei brut.

Cu alte cuvinte, stimaţi tovarăşi – le-aş spune celor strânşi în marea sală de sport – asta e situaţia: am făcut progrese substanţiale în ultimii zece ani, dar tot producem de patru ori mai puţini bani decât ţările bogate. Salariul mediu brut (înainte de impozitare) în sectorul public este 1.750 lei, dacă rămânem la numărul actual de 1,4 milioane bugetari.

Ca atare, vă rog să vă consultaţi între dv. şi să decideţi două lucruri: (1) dacă mai rămânem tot cu atâţia angajaţi la stat sau dăm afară un număr semnificativ; salariile vor creşte strict proporţional cu cât hotărâţi dv. să reducem numărul de posturi; şi (2) rearanjaţi, vă rog, de comun acord grila salarială în jurul mediei de 1.750 lei lunar brut, în funcţie de importanţa fiecărei profesii sau folosind orice alt criteriu social, economic sau cul tural-semiotic găsiţi de cuviinţă. “În jurul mediei” înseamnă că pentru fiecare persoană plătită mai mult, trebuie să existe o alta plătită sub medie, în compensare. Eu, ca prim-ministru, mă declar dinainte de acord orice soluţie veţi adopta dv. prin consens, dacă este corectă aritmetic.

După care aş fi ieşit din sală, lăsând partenerii sociali să stabilească ei ierarhia corectă a profesiilor şi pe ministrul muncii ca observator, să noteze rezultatul într-un caiet de matematică. Probabil că sindicaliştii ar fi tot acolo şi azi, după şase luni, încăieraţi unul la gâtul altuia. Deoarece sistemul de salarizare publică unificat şi transparent este precum Raiul: toţi spun că vor să ajungă acolo, dar, dacă se poate, nu chiar de azi. Şi în tot cazul, să nu fie ei primii.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149