caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Romanitate, ortodoxie şi tradiţie: coordonate ale primului proiect politic românesc

de (16-8-2009)

Constituirea statelor medievale, cu dimensiunea sa factologică, opţiunile religioase şi cu discursul de legitimare pe care procesul îl încorporează, a dat substanţă unor vii dezbateri la nivelul scrisului istoric european, iar pe măsura apariţiei noilor metode de interogare a trecutului, aceste subiecte au început să fie frecventate şi de alţi exponenţi ai studiilor umaniste, de la lingvişti la istorici literari, de la cercetători ai folclorului la oameni ai bisericii.

Spaţiul cultural românesc nu a făcut excepţie din acest punct de vedere, iar validitatea concluziilor formulate în legătură cu edificările politice ale românilor în Evul Mediu şi a semnificaţiei acestora pentru contemporanii evenimentelor continuă să fie condiţionată de identificarea de surse documentare inedite, de reevaluarea celor existente şi de corelaţiile cu fenomene similare din regiunile de proximitate. În legătură cu întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, coroborarea notaţiilor din epocă cu tradiţia cronicărească evidenţiază faptul că ambele structuri etatice erau corolarul politic al unei comunităţi umane definite sub aspect etnic şi lingvistic, cu o structură socială relativ ierarhizată, comparabilă cu realităţi similare din Europa Centru-Orientală şi Balcani. Cele aproape două secole de investigaţie istorică modernă au permis reconstituirea unei cronologii a evenimentelor, a unei succesiuni dinastice aproximative şi mai ales a dinamicii tratativelor purtate cu cele două foruri de legitimare a puterii şi de consacrare a ierarhiei spirituale, Sfântul Scaun şi Patriarhia Ecumenică. Aceste încheieri au încetat să genereze contestaţii fundamentate ştiinţific, chiar dacă interferenţele cu raţiuni politice tind să acrediteze unele teorii de dată mai mult sau mai puţin recentă, precum existenţa unei naţiuni moldoveneşti distincte.

De o situaţie oarecum diferită a beneficiat restituirea trecutului populaţiei de la confiniile nordice şi sudice ale romanităţii orientale, acolo unde iniţiativele politice ale românilor s-au manifestat în relaţie cu marile puteri vecine, regatul Ungariei şi Imperiul Bizantin. Contestarea continuităţii locuirii populaţiei latinofone la nordul Dunării şi seria de controverse legate de teoria imigraţionistă au determinat concentrarea atenţiei istoricilor români asupra documentării prezenţei românilor în spaţiul intracarpatic înaintea descinderii triburilor maghiare în Câmpia Panoniei şi a supravieţuirii unor forme de organizare ale acestora în contextul creat de consolidarea voievodatului Transilvaniei ca rezultat al extinderii autorităţii regale spre Carpaţi. Acest interes a determinat însă trecerea în plan secund a preocupărilor care îi vizau pe românii din Balcani şi Thesalia şi chiar tentaţia de a minimaliza importanţa relaţiilor acestora din urmă cu lumea românească nord-dunăreană. Opţiunea poate fi justificată de o analiză critică absolut necesară tradiţiei cronistice datând de la Dimitrie Cantemir şi îmbogăţită de generaţia succesoare, care amalgama date referitoare la întemeierea Ţării Româneşti cu evenimente care i-au avut drept protagonişti pe supuşii lui Ioniţă Caloian (1197-1207). Chiar dacă astfel de interpolări au determinat formularea unor teorii referitoare la frontierele nordice ale statului româno-bulgar puse în cauză de evoluţia cercetărilor, statul fondat în succesiunea revoltei românilor sud-dunăreni conduşi de Petru şi Asan merită un plus de atenţie din perspectiva discursului identitar românesc şi a importanţei sale pentru raporturile politice şi confesionale din sud-estul Europei.

Secolul al XIII-lea, momentul apogeului şi declinului puterii Asăneştilor, este considerat de majoritatea istoricilor ca etapa clasică a Evului Mediu, timpul prin excelenţă al afirmării monarhiei papale şi a paradigmei etice şi politice postulate de Sfântul Augustin. Biserica romană aflată de la jumătatea secolului al XI-lea într-un amplu proces de reformă disciplinară şi instituţională, s-a aflat sub conducerea unei serii de suverani pontifi în măsură să transforme pretenţiile altădată formale ale episcopului Romei la guvernarea lumii creştine în realitate efectivă. Înalţii prelaţi aflaţi în serviciul Curiei Romane şi instruiţi în centre culturale ce redescopereau studiile clasice, redactează scrieri în care justifică validitatea principiului plenitudo potestatis, iar fidelitatea clerului monastic şi a celui de mir asigurau capacitatea papalităţii de a exercita un control mai strict asupra puterii şi societăţii aflate sub jurisdicţia sa spirituală. Numirea titularilor demnităţilor episcopale şi recunoaşterea dreptulurilor succesorale ale suveranilor devin instrumente prin care puterea papală se exercita efectiv, iar la nivelul ecleziologiei romane a vremii, postura papei de succesor al Sfântului Petru este subsumată aceleia de cap al bisericii universale, de vicarius Christi. Având la dispoziţie aceste surse de legitimitate şi valorificând circumstanţele revirimentului economic, papalitatea a câştigat îndelungata luptă dusă cu Imperiul şi a încercat să rezolve în manieră proprie problema schismei care diviza biserica creştină din 1054. Această din urmă coordonată a agendei pontificale a adus în atenţia publicului instruit din Apus problematica Europei Centru-Orientale şi de Sud-Est, cunoscută doar ca zonă de trecere pentru cruciaţii în drum spre Ţara Sfântă sau ca spaţiu de colonizare. Înafara litigiilor cu Imperiul Bizantin şi cu Patriarhia Ecumenică, regiunea dintre Marea Baltică şi Marea Neagră genera şi un interes de natură misionară, convertirea populaţiilor rămase păgâne, acţiune care a mobilizat capacităţile noilor ordine călugăreşti mendicante, franciscani şi dominicani.

Chiar dacă specificul paradigmelor culturale medievale asigura actelor de politică ecleziastică un plus de vizibilitate, nu doar puterea spirituală a beneficiat de transformările economice şi sociale din Europa vremii. Cel mai important partener al papalităţii, statul teritorial, face în această epocă trecerea de la poziţia de realitate nominală la statutul de factor central de solidarizare a comunităţii supuşilor. Dacă rolul principal în redefinirea funcţiilor statului a revenit motivaţiilor pragmatice, discursul care a însoţit această evoluţie a fost inspirat de solidaritatea etnică şi conştiinţa identitară. Scrierile vremii pun în circulaţie teorii referitoare la originea naţiunilor şi suveranilor, iar poemele epice asigură difuzarea acestor teme şi a faptelor unor eroi mitici la nivelul comunităţilor. Însăşi biserica a utilizat reacţiile identitare şi xenofobe, atunci când a mobilizat populaţia oraşelor italiene la luptă împotriva germanilor sau când a încurajat înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Teutoni, implicat episodic şi în acţiunile cruciate desfăşurate la sud de Carpaţi. Naţiunile medievale îşi afirmă propria perspectivă în relaţie cu biserica şi misiunea creştină, iar monarhia naţională tinde să fie investită cu atribute ale sacralităţii. La cele două extremităţi ale lumii creştine se afirmă suverani deveniţi expresii ale sfinţeniei dinastice, Ludovic al Ix-lea cel Sfânt al Franţei, idealul de Rege Preacreştin, şi Marele Cneaz Aleksandr Nevski, apărătorul ţării sale împotriva invadatorilor germani şi cel care prin preferinţa supunerii faţă de tătari celei faţă de catolici va influenţa decisiv destinul Rusiei. Cronica episcopului Krakoviei, Vincent Kadlubek, invocă vieţile şi martiriul unor prelaţi omagiaţi de popor ca sfinţi locali, iar dominicanii din Ungaria iniţiază misiuni de convertire în aşa-numita Ungaria Mare, regiunea de dincolo de Volga. Succesul acestei misiuni era socotit o garanţie a creşterii puterii maghiarilor în raport cu popoarele vecine. Concretizarea acestor proiecte a fost zădărnicită de apariţia tătarilor, dar de mai mare importanţă pentru evoluţia Ungariei s-a dovedit a fi problema convertirii cumanilor, stăpânii unuia din efemerele imperii ale stepelor şi implicaţi activ în relaţiile de putere din regiune. Misiunea s-a extins pe durata câtorva decenii, iar succesiunea fazelor sale ilustrează forţa solidarităţilor consangvine, într-o gamă variată de forme şi reacţii.

II. Lumea bizantină cunoştea la o scară proprie aceleaşi tensiuni şi sensibilităţi, amplificate de poziţia defensivă în care statul ce revendica succesiunea lui orbis romanus se afla începând cu ultimele decenii ale secolului al XII-lea. Înfrângerile militare, dificultăţile economice şi instabilitatea autorităţii imperiale vor conduce la afirmarea unor centre de putere ce dispun de o bază socială solidă. Unul din aceste centre care contesta suveranitatea împăratului din Constantinopol s-a cristalizat în zonele montane locuite de vlahi, sub conducerea lui Petru şi Asan. Relevant pentru motivaţiile pragmatice care inspirau mobilizarea comunităţilor umane într-un timp şi spaţiu care ne pot părea cu totul improprii unor astfel de atitudini, insurgenţa vlahilor balcanici a fost generată de abuzurile fiscale ale noului împărat Isac al II-lea Anghelos. Dincolo de alternanţa de victorii şi înfrângeri ale uneia sau alteia din părţi, prima fază a rebeliunii româneşti ilustrează abilitatea politică a conducătorilor, care dispun de capacitatea de a negocia cu cruciaţii împăratului Frederic I Barbarosa şi de a obţine ajutorul militar al cumanilor, rămaşi parteneri de alianţă şi cu prilejul campaniilor îndreptate împotriva altor inamici. Conduita românilor şi bulgarilor nu este una specifică, devreme ce evoluţii similare aveau loc în Serbia vecină, care făcea apel la sprijinul Ungariei şi al papei împotriva împăratului bizantin. Capacităţile politice ale conducătorilor noului stat s-au manifestat într-o dimensiune mai coerentă odată cu domnia lui Ioniţă Caloian, iniţiatorul tratativelor vizând recunoaşterea autorităţii papale şi încoronarea sa ca suveran al vlahilor şi bulgarilor. Momentul a beneficiat de comentarii de substanţă din partea istoricilor români şi bulgari, dar pentru aspectul politic şi identitar, relevante sunt două dimensiuni. În primul rând, din perspectiva internă a statului româno-bulgar, avem de-a face cu o schimbare de autopercepţie, după cum sublinia profesorul Stelian Brezeanu. Suveranul de la Târnovo nu se mai intitulează imperator Vallachorum et Bulgarorum, preferând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al III-lea titlul de rex Vallachiae et Bulgariae. Schimbarea, consemnată pentru spaţiul occidental pentru secolele VII-VIII, semnifică trecerea de la statutul de rex gentium, de şef al unor seminţii barbare, la cel de conducător al unei comunităţi politice, definite prin apartenenţă teritorială. Aceeaşi corespondenţă relevă insistenţa cu care Caloian utilizează în referirile la ţara sa atributele tota şi universa, fapt considerat de acelaşi autor o expresie a litigiilor de frontieră cu Ungaria şi cu Imperiul Latin de Răsărit. Cea de-a doua coordonată este dată de invocarea originii conducătorului român in vechile colonii romane. Apartenenţa la lumea romană făcea din români supuşi ai bisericii romane, în logica discursului pontifical, dar faptul că romanitatea era invocată într-un act epistolar, ar fi de natură să sugereze faptul că argumentul avea o oarecare semnificaţie şi pentru cei cărora li se adresa. Anii care au urmat Cruciadei a IV-a au îmarcat activizarea ofensivei papale spre est, iar naţiunile din Balcani au manifestat interes pentru o eventuală colaborare în plan politic şi spiritual. Francis Dvornik opera o delimitare în ceea ce priveşte atitudinea popoarelor ortodoxe faţă de Roma, în sensul existenţei uunor atitudini mai conciliante în cazul bulgarilor şi sârbilor, în contrast cu poziţiile grecilor şi ruşilor. În niciunul din aceste cazuri, papa sau legaţii acestuia nu au invocat o eventuală origine romană, pe câtă vreme în cazul românilor, latinitatea va continua să fundamenteze discursul de mobilizare al acestora din urmă în serviciul cruciadei târzii.

Invocarea latinităţii românilor în primii ani ai secolului al XIII-lea este cu atât mai relevantă în contextul propagandei momentului, când relatările cruciaţilor latini din Constantinopol îi considerau pe supuşii ţarului de la Târnovo auxiliari ai cumanilor. Acutizarea rivalităţilor cu aceştia din urmă şi probabile circumstanţe interne au pus capăt domniei lui Ioniţă Caloian şi proiectelor sale politice şi religioase. Revirimentul pe care statul balcanic l-a cunoscut sub conducerea lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) avea să însemne preluarea tradiţiilor primului imperiu bulgar şi refacerea legăturilor spirituale cu ortodoxia greacă.. Invazia mongolă din 1241, socotită de către unii istorici salutară pentru supravieţuirea entităţilor politice ale românilor, va însemna începutul degradării proiectului etatic schiţat în urmă cu jumătate de secol.

Chiar dacă existenţa sa are o valoare episodică în durată lungă, experimentul politic cu care s-a identificat dinastia Asăneştilor are o valoare preliminară în raport cu evenimentele viitoare ale Evului Mediu românesc. Conducătorii de la Târnovo s-au confruntat cu un mediu politic ostil, ca şi viitorii domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, au iniţiat intrarea lor şi a supuşilor în cadrele ordinii de drept dominate de papalitate. Afirmarea primei structuri politice a românilor pe scena istoriei europene coincide cu prima tentativă a elitei românilor de a se integra în spaţiul politic şi spiritual occidental, prin reactivarea conştiinţei descendenţei romane. Aceleaşi intenţii vor inspira şi demersurile generaţiei fondatoare a statelor româneşti nord-dunărene, dar Nicolae Alexandru şi Laţcu vor avea de înfruntat aceleaşi provocări externe şi interne ca şi succesorii lui Ioniţă Caloian. Opţiunea pentru creştinismul bizantin şi racordarea la tradiţia politică bizantină nu a pus capăt încercărilor de a găsi tangenţe cu Apusul creştin, iar această oscilaţie între Bizanţ şi Roma, între Balcani, lumea stepelor şi Occcident, rămâne una din constantele civilizaţiei noastre.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.75.28