caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Camere cu suflet

de (9-8-2009)

De peste o saptamana nu ma pot odihni. Mi-e imposibil sa dorm, noptile au devenit chinuitoare asa ca incerc sa-mi umplu timpul cu tot felul de activitati: citit, ascultat muzica, scris. Ca un facut si niciodata inainte de orele la care incep cocosii sa cante, odata ce ajung cu capul pe perna si in foarte putinele mele momente de liniste, toate incep sa-mi vajaie si o buluceala de ganduri reprimate peste zi incepe sa-si strige drepturile.

Urletul amalgamului de ganduri razvratite ma omoara putin cate putin, inima ajunge sa le tina isonul batand repezit si cu putere si simt cum sub povara grijilor si durerilor de tot felul, incepe sa mi se stinga parca, luminita din suflet.

Intr-una din nopti am reusit sa-mi impreunez genele pret de aproape doua ore si am visat ca eram in casa parinteasca. O casuta mica, garbovita si modesta, in fundul unei curti din apropierea Gradinei Icoanei, o oaza de liniste si de verdeata in mijlocul vacarmului din centrul Bucurestiului.

Se facea ca ma plimbam sub bolta de vita de vie prin curtea mica si racoroasa, m-am odihnit pret de cateva clipe sub liliacul de la poarta si am cules cateva visine din pom.

Am intrat in magazie, unde rafturile imbracate in hartie alba, dantelata, pe care odinioara siruiau cuminti borcane cu dulceata de tot felul, zacusca si muraturi, erau acum pline cu sticle goale, ciobite si prafuite.

Mergeam sfios prin casa trecand prin cele doua camere vagon, mici si destul de saracacioase dar foarte curate si mirosind ca mama; a lacramioare de padure. Cunosteam fiecare colt, fiecare lucru.

Prin fata mea treceau puzderie de amintiri: patul adolescentei mele aflat intr-un colt de bucatarie, intre soba de gatit si fereastra; locul unde am dormit ani buni, din clipa in care sora mea s-a intors divortata acasa, cu doi copii mici. Coltul meu de pat de sub geam, unde ma refugiam zile intregi in cartile mele, cuibarita intre doua perne.

Mirosul frigului din iernile anilor 80, sarmale gatite noaptea, preparate din salam nu din carne proaspata, fierte indelung la o umbra de flacara….

Catelul meu de atunci, Amir, prieten nedespartit; un teckel adorabil, artagos si incapatanat, primit cadou de Craciun de la prietenii din facultate, dupa ce “decretasem” ca nu-mi plac teckelii si ca niciodata nu-mi voi lua un “salam cu patru picioare”.

Podul intortocheat al casei, cu culoarul ascuns…
Erau acolo soapte, voci, imagini, detalii, parfumuri, culori….

Ciudatenia mare a visului a fost ca in casa parinteasca eram foarte multi, ceea ce n-ar fi fost posibil in realitate niciodata, data fiind dimensiunea ei. Eram prezenti toti: si eu si sora mea si parintii si nepotii, apoi tot felul de alte rude de toate gradele, o puzderie de prieteni, unii inca vii, altii trecuti de mult in nefiinta. Si toti ….. cautam sa ne mutam; fiecare, intr-o alta casa cu mai multe camere.

Am iesit afara rand pe rand si cum Bucurestiul din jur disparuse ca prin minune, ne-am indreptat pasii spre pajistile verzi din jur, pudrate pe alocuri cu flori de camp. Am trecut peste podete, ne-am racorit setea in izvoare cu apa rece si proaspata ca mai apoi, impartind intre noi un ultim zambet, sa ne despartim, fiecare plecand intr-o alta directie.

Sfarsit de vis.

A fost atat de real, imaginile si vocile atat de clare, incat mi-a ramas in minte, obsesiv – si acum la fel – asa ca am decis sa incerc sa descopar daca visul meu are vreun sens.

Am apelat la tot felul de carti, cu tot felul de interpretari, in tot felul de culturi, si-ntr-un final, la prietenul meu Google.

Raspunsurile au fost destul de diferite. Casa este simbolul corpului, mi-a aratat o sursa. O alta merge mai departe si ma anunta ca de fapt casa ma simbolizeaza pe mine, spiritul meu. Magazia ar fi subconstientul iar podul, intelectul. Iar per total, ideea ar fi urmatoarea: casa reprezinta eul interior iar mutarea ar putea insemna necesitatea de a schimba modalitatea noastra invechita de gandire; un fel de “update”.

Cu totul intamplator sau nu, in ultimele zile nu-mi mai place si nu-mi mai convine nimic. Nimic din ce consideram de ani buni, normalul meu. Nimic parca nu aduce cu ce-a fost inainte, toate-mi ies anapoda, nimic nu mi se mai potriveste, nimic nu ma mai multumeste si se pare ca nu sunt singura care trece prin astfel de momente. Unui prieten i-au disparut din cauza crizei prin care trecem, toate economiile si i s-au naruit toate planurile si rezerva de pensionare, altii isi fac mari probleme privind pastrarea locului de munca, majoritatea sunt ingrijorati in privinta viitorului, etc, etc, etc.

Si situatiile astea se inmultesc pe zi ce trece si devin din ce in ce mai prezente inclusiv in cercurile mele cele mai apropiate.

Si care-ar fi solutia? Sa-i caut subconstientului, eu-lui meu interior, o alta casa? O alta camera? Asta ar fi raspunsul?

Probabil ca da.

Inchid ochii si ma intorc catre mine, in adancuri. Rand pe rand, imi trec prin gand toate camerele cunoscute mie. As putea deschide oricand usa interioara catre dezamagire si nefericire. Loc binecunoscut, de altfel. Nimic nou. Se pare ca indiferent ce fac si oricat de mult incerc din rasputeri s-o ocolesc, fac ce fac si tot in mijlocul ei ajung….

Am hotarat sa inchid pentru totdeauna usa care-mi deschidea camera furiei; prea mult zbucium si consum nervos inutil. Niciodata nu mi-a adus nimic bun, nu m-a ajutat sa rezolv nicio situatie si mai apoi, nu ma simt bine in camera asta, nu ma reprezinta.

As putea ramane in cea in care ma aflu acum; a fricii si incertitudinii. Daca ma gandesc bine, este si singura incapere care poate sa-si mareasca oricand volumul si sa se transforme intr-o sala de bal imensa, excesiv decorata, cu zeci de usi laterale prin care in mod sistematic este inundata de valuri uriase de amar si ganduri negative. Pot ramane aici pentru totdeauna, dar iarasi, nu ajuta la nimic. Nu rezolva situatia si nu-mi aduce nicio schimbare.

In carti foarte vechi, pline de intelepciune, am gasit candva, mai demult, o lectie de viata. Si in fiecare exemplu dat, aparea un cuvant, o notiune clara, descrisa ca modalitate de ajutor la vremuri de schimbare si haos: increderea in sine.

Daca toate intrarile catre gandurile pozitive imi sunt blocate si am senzatia ca raman prizoniera propriilor dureri si neputinte, ma straduiesc cu efort aproape supraomenesc si incerc sa ma agat cu disperare de… incredere!

Doar increderea in mine ma poate ajuta sa-mi schimb modul de gandire; sa constientizez situatia si sa incerc, indiferent cat de dureros este, sa-mi stapanesc dezamagirea, temerile, frica si incertitudinile.
Increderea in sine ma ajuta sa ies din starea asta chinuita si-mi da puterea sa vad si sa gust atatea frumuseti simple, toate prezente in jurul meu: fiul meu, natura, parfumul verii in Bucurestiul cu teii lui infloriti, gradina mea din Olanda, zambetul cald si sincer al prietenilor adevarati si daca stau bine sa ma gandesc, lista asta nu are sfarsit…

Ceea ce este deosebit la “incredera in sine”, este ca reprezinta cheia secreta cu care putem deschide urmatoarea usa, catre cea mai frumoasa , puternica si mai rezonanta camera: cea in care salasuieste dragostea. Nu neaparat dragostea pentru cineva anume, ci dragostea pentru tot ce facem, pentru tot ce ne inconjoara. Camera unde este intotdeauna lumina si cladura. Unde nu ne simtim niciodata sufletul greu. Locul in care, chiar daca ma apasa grijile, durerile si frica, gasesc puterea de a merge mai departe, gasesc puterea de a accepta schimbarea, noul, gasesc puterea de a gandi altfel, de a gasi poate solutia pentru noi doi mai departe… Si cine se uita cu atentie, vede putin mai incolo, pe perete, o fereastra mica pe care scrie: speranta, curiozitate…

Dar camera asta are si o nisa ascunsa. Un colt imbietor, simplu si pur. E locul iubirii adevarate. Nu oricine are acces aici. Eu am putut din cand in cand sa-l respir putin, sa-l simt usor pe buze pret de-o clipa, sa-mi pecetluiesc inima cu arsura si sa ma oglindesc pentru o frantura de timp in priviri cenusii, dar n-am putut ramane niciodata mai mult aici, si ca sa nu-l pierd total, e locul unde mi-am ingropat sufletul. In iubire.

Si cine stie cate alte usi am fi putut deschide poate, impreuna…. cate alte camere, cate alte posibilitati….

Cine simte nevoia ar trebui sa gaseasca taria si curajul de a se …. muta in alta camera!

O camera cu suflet!

Avem nevoie doar de o valiza mica, plina cu incredere in sine; asa vom ajunge cu siguranta direct in camera dragostei si a iubirii, locul la care visam toti si pe care nu obosim sa-l cautam o viata intreaga…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (9-8-2009 la 00:00)

    draga doamna MIRA FIELD,
    …cea ce mi se pare mie deosebit de interesant in
    acest poem psihanalitic,este curajul de a descrie totul la persoana’ntaia singular,aproape fara cenzura constientului,fara retineri cerebrale.rezultatul,e magnetic.se citeste si se absoarbe totul de la’nceput pana la ultima iota.in alte articole semnate de d-ta.,am gasit citate,recomandari,indicatii,aici totul izvoreste ca
    dintr’o sursa tainuita multa vreme pana’n momentul
    desvaluirii.ne-ai daruit, cu multa daruire de sine,un cadou pretios, pentru care eu,cel putin iti multumesc profund.
    itzhak bareket

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • razvan s: (9-8-2009 la 00:00)

    Bine ai revenit, draga Mira, cu acelasi suflet curat si adinc. Multumesc pentru articol si mai ales pentru ce ne transmiti de fiecare data: puritate, caldura si multa intelepciune. Ti-am simtit lipsa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • D. N.: (9-8-2009 la 00:00)

    Mira,

    Am sorbit fiecare cuvant din articol iar imaginatia m-a purtat de-a lungul visului prin fiecare coltisor al casutei din Gradina Icoanei…ciudat insa,lacrimile nu au intarziat sa apara…fericirea consta in a reusi sa deschizi ce camera vrei, nu sa te inchizi intr-una.

    D.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Esmyana Martisor: (9-8-2009 la 00:00)

    Intensitatea articolului Dumneavoastra ma duce cu gandul in suflet si ma pastreaza recunoscatoare pentru orice dar si gest frumos primite,ma pastreaza in credinta si iubire.Va multumesc la infinit pentru felul in care daruiti si ajutati.
    Cu prietenie si admiratie,E.M.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira Field: (9-8-2009 la 00:00)

    E foarte magulitor sa descoperi ca cineva simte lipsa cuvintelor tale si ca articolele reusesc sa transmita ceva cititorului. Multumesc, Razvan.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira Field: (9-8-2009 la 00:00)

    Draga D.N. din pacate, nu ne putem alege camerele; putem sa visam la fiecare din ele, putem sa ne dorim cu ardoare sa ajungem intr-una anume si sa incercam cu toate fortele si cu mult curaj…. sa-i deschidem usile… Multa tinerete si inocenta in ecoul tau….multumesc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira Field: (9-8-2009 la 00:00)

    Dlui Itzhak Bareket si Esmyanei Martisor:

    Multumesc mult pentru gandurile dvs.bune si pentru aprecieri. Prin articolele mele nu fac altceva decat sa impartasesc celor care au rabdarea si bunavointa de a le citi, o … particica de mine. Atat. Multumesc inca o data.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.183.183