caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

O poveste din veacul XX

de (2-8-2009)
5 ecouri
Erzi și Nandor Friedmann în 1945Erzi și Nandor Friedmann în 1945

Bunicii mei adevăraţi au fost deportaţi şi ucişi la Auschwitz. Soarta a făcut ca în primii ani de viaţă să petrec mult timp cu soţii Friedmannn, pe care i-am îndrăgit foarte mult. Înţelepciunea şi afecţiunea lor a lăsat urme adânci în viaţa mea şi cred că şi eu am adus un strop de veselie în căminul lor lipsit de copii şi nepoţi. Aşa s-a întâmplat că i-am adoptat de bunici.

Înmormântare la Câţcău

În miezul verii lui 1977 o mână de oameni ne adunaserăm în curtea Căminului de bătrâni de la Câţcău, pentru a-l înmormânta pe Nándor Friedmann. Îi supravieţuise zece ani soţiei sale, Erzsi, care decedase brusc într-o călătorie la Budapesta, în toamna lui 1967. Îşi dorise enorm să vadă oraşul după care tânjise decenii de-a rândul şi emoţiile i-au fost fatale. Prietenele au îngropat-o acolo; era prea complicat să o aducă acasă, la Cluj. Nándor n-a avut forţa să meargă la înmormântare şi nici nu i-a mai văzut mormântul vreodată. Timp de un deceniu se ţinuse bine şi se gospodărise singur, deşi având inima sensibilă şi, suferind de ulcer, toată viaţa fusese îngrijit şi servit de soţie. În primăvara lui 1977, la 81 de ani, a căzut la pat şi nu s-a mai înzdrăvenit. Accepta cu greu vreo îngrijitoare sau infirmieră în preajmă şi nici unul dintre prietenii apropiaţi nu avea condiţii să-l găzduiască. Atunci s-a pus problema internării într-un azil de bătrâni. În anii aceia toate căminele de bătrâni (în care condiţiile erau destul de precare) erau administrate de stat şi internarea unui vârstnic se făcea destul de anevoios şi cu pile. În căminele comunităţii evreieşti condiţiile erau incomparabile. Prietenii i-au propus alternativa internării în căminul de la Bucureşti sau de la Arad, dar Nándor Friedmannn a refuzat, spunând că el se botezase înainte de a se căsători cu Erzsi şi nu voia să fie înmormântat după alt rit, decât cel reformat, al soţiei. În final s-a optat pentru căminul de bătrâni amenajat în clădirea unui conac din Câţcău, o comună aşezată între colinele molcome de pe valea Someşului. Înainte de a-şi părăsi locuinţa din Cluj m-a rugat să discut cu preotul Horvth , profesor la Facultatea de Teologie Protestantă şi vechi prieten, şi să-l rog să-i facă slujba de înmormântare. L-am căutat pe preotul Horváth care mi-a răspuns că era de acord, dar că ţinând cont de vârstă, e mai probabil ca Nândor să participe la înmormântarea lui…

Şi iată că la nici trei săptămâni de la internarea la azil, preotul şi profesorul Horváth, trecut de 85 de ani, era alături de noi în curtea conacului de la Câţcău. Personalul căminului de bătrâni, obişnuit ca aparţinătorii să nu prea vină la înmormântare, pregătise mortul şi îl aşezase în sicriul ferecat, care aştepta pe o masă, în curtea conacului. Ne-au adus la cunoştinţă că groapa era deja săpată şi ne-au arătat cărarea care urca spre cimitir. Sicriul a fost încărcat pe o căruţă şi micul nostru convoi, în frunte cu bătrânul preot reformat, a pornit în urma lui. După o bucată de drum am zărit un pâlc de pietre tombale, risipite prin iarba înaltă. Părea un cimitir abandonat, neîngrădit şi fără morminte noi. Ajungând mai aproape am observat că era cimitirul evreiesc al satului, unde nu se mai făcuseră înmormântări de câteva decenii bune. Evreii din sat fuseseră deportaţi la Auschwitz şi muriseră acolo. Cei câţiva supravieţuitori părăsiseră satul după război. Groapa proaspătă se căsca la umbra unui copac. N-am aflat niciodată dacă venerabilul preot reformat şi-a dat seama că era un cimitir evreiesc sau credea că era un cimitir reformat, dat fiind că avea vederea slabă şi pietrele tombale reformate sunt tot fără cruce. A ţinut un discurs funerar scurt şi impresionant, în care a îmbinat învăţături din Vechiul şi Noul Testament, apoi bulgării de pământ au acoperit sicriul şi noi ne-am întors la Cluj, lăsându-l pe Nândor Friedmann să-şi doarmă somnul de veci în cimitirul evreiesc din Câţcău. Cine s-ar fi gândit că avea să ajungă să fie îngropat aici ? Ce se alesese de familia Friedmannn ?

Dragostea învinge barierele religioase

Erzsi şi Nándor Friedmann s-au întâlnit după primul război mondial. Ea provenea dintr-o veche familie de intelectuali maghiari din Oradea. Bunicul ei dinspre mamă, István Szakáts, fusese medic; tatăl, Ferenc Bodó, inginer de căi ferate. Familia Bodó a avut şase copii, cinci băieţi şi o fată, Erzsi. Băieţii au îmbrăţişat cariera militară, medicina, avocatura şi ingineria, dar tatăl nu era destul de modern în concepţie, pentru a-i permite să urmeze o facultate şi fiicei, sale care vădea toate calităţile pentru asta. După primul război mondial Erzsike n-a mai acceptat să rămână acasă, aşteptând pretendenţii, mai ales că nu o atrăgea deloc alternativa căsătoriei cu un colonel tomnatic. S-a decis să ducă o viaţă independentă şi s-a angajat funcţionară la fabrica de bere din Turda. Aici s-a îndrăgostit de un tânăr contabil evreu, Nándor Friedmann, originar, dintr-o familie de proprietari de păduri şi întreprinderi forestiere, din părţile Năsăudului. Tânărul se distinsese pe frontul italian, în primul război mondial. Relaţia lor a stârnit indignarea ambelor familii. Familia Bodó, cu tradiţii reformate de câteva secole, nu concepea ca fiica lor să se mărite cu un evreu. Familia Friedmann se împotrivea atât de tare acestei relaţii, încât tatăl lui Nándor i-a dat fiului o substanţială sumă de bani pentru a-şi părăsi iubita şi a emigra în America. Tânărul a cedat ispitei şi s-a dus până la Hamburg, dar n-a avut puterea să se îmbarce şi a revenit în ţară. Erzsike, care în tot acest răstimp crezuse că iubitul ei era în concediu la Năsăud pentru că primea regulat cărţi poştale scrise dinainte şi expediate de un frate al lui Nándor, n-a aflat niciodată despre această aventură.
Tinerii s-au căsătorit, cu riscul dezmoştenirii lui şi al renegării ei, deşi Nándor se botezase de dragul logodnicei sale. Au avut doi fii Pali şi Ferkó şi au dus o viaţă frumoasă şi tihnită, lipsită de griji materiale; mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Salvarea celor dragi – o sarcină imposibil de îndeplinit

După izbucnirea războiului, s-au pus în aplicare legile rasiale care au afectat şi familia Friedmann, în ciuda faptului că atât Nándor cât şi băieţii erau botezaţi.
Tragedia a început în primăvara anului 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, când Erzsi trebuia să găsească o soluţie pentru a-şi salva de la deportare soţul şi fiul cel mic; cel mare fusese luat în detaşamentul de muncă, dar tocmai în acele zile, a evadat de la garnizoana din Someşeni, împreună cu doi camarazi. Nándor era internat în spital, operat de ulcer. Erzsi s-a adresat fratelui ei, colonelul, dar acesta a refuzat să-i acorde vreun ajutor. În final, cu ajutorul unui medic inimos, a reuşit să-şi ascundă soţul într-un salon de spital. Fiul ei cel mare, Pali, şi ceilalţi doi evadaţi au găsit refugiu prin bunăvoinţa lui Lenke Gáll, o veche cunoştinţă, care i-a ascuns în pivniţa casei sale de la periferia Clujului, pe malul Someşului.

Pentru salvarea fiului cel mic, Ferkó, care avea doar 15 ani, Erzsi îşi pusese nădejdea în biserica reformată, mai ales că ani de zile activase în cadrul asociaţie femeilor reformate. Din păcate nu a primit nici un ajutor de la episcopie, astfel încât nu s-a putut opune internării lui Ferkó în ghetou. Era decisă să-l urmeze îndată după ce va fi aranjat situaţia soţului bolnav, dar evenimentele s-au precipitat şi băiatul a fost deportat la Auschwitz.

Hotel Friedmannn

În vara anului 1945, când au început să revină supravieţuitorii, Erzsi îşi aştepta fiul în gară, la fiecare garnitură de tren. După ce a înţeles că Ferkó nu avea să revină niciodată, s-a dedicat ajutorării tinerilor sosiţi din lagăre şi nevoiţi să-şi reînceapă viaţa fără părinţi, fără locuinţă, fără mijloace de trai. Printre ei se numărau şi părinţii mei Sara şi Imi Székely. Un fragment din cartea mamei „Surica, fiica Evei”, descrie atmosfera din casa familiei Fridmann.

După război nici familia Friedmann n-o mai ducea atât de bine. Tanti Erzsi era funcţionară la cooperativa Metalul iar Nenea Nándor se lansase în comerţul en gros cu articole de fier, deşi toată viaţa fusese expert contabil. Curând a dat faliment şi a fost nevoit să se angajeze ca şi contabil la Uzina Electrică.
În locuinţa spaţioasă din clădirea de pe fosta stradă Kossuth nr. 32, familia Friedmann găzduia 10 – 12 tineri. Au pus la dispoziţia băieţilor trei din cele patru camere, iar ei împreună cu fiul lor Pali, care era student, s-au mulţumit cu dormitorul şi bucătăria. Băieţii care dormeau câte doi-trei pe divane sau pe jos, au găsit şi o denumire potrivită acestei locuinţe în care domnea o atmosferă plăcută: „Hotelul Friedmann”. Unii dintre locatari erau elevi, alţii lucrau deja. În timpul liber organizau seri de lectură, de recitări sau de muzică. Adesea şi noi, fetele, mergeam în vizită la ei. Doi băieţi, Bubi şi Czaia, cântau foarte frumos la vioară. Din când în când, Tanti Erzsi ne aducea câte o oală mare de cartofi fierţi în coajă, pe care băieţii îi înfulecau cât ai zice peşte. Tanti Erzsi şi Nenea Nándor împărtăşeau toate bucuriile şi necazurile tinerilor. Miki Kallós revenise de la Buchenwald cu o boală gravă de plămâni. Tanti Erzsi a făcut tot ceea ce i-a stat în putere ca să-l întremeze.

Locuinţa era mereu plină de tineri, pentru că veneau în vizită şi cei care locuiau la cămin. Acolo ne adunam ca să ne ducem la film, la teatru sau la plimbare. În locuinţa soţilor Friedmann a compus Miki Kallós textul marşului OTDE, pe muzica lui Bubi, şi câteva cuplete memorabile. Cu toţii cultivam memoria lui Ferkó, mezinul familiei Friedmann. Pe pereţi erau expuse fotografiile adolescentului alături de aeromodelele pe care le-a construit. Era pasionat de avioane şi ar fi dorit să devină inginer de aviaţie. Atât eu, cât şi Imi, ţineam tare mult la Tanti Erzsi, de la care am primit întotdeauna sfaturi bune şi încurajări. De aceea am invitat-o şi la nunta noastră.

Ce s-a ales din familia Friedmannn ?

În 1947, după absolvirea facultăţii, fiul cel mare al lui Erzsi şi Nándor, a plecat în Ungaria. Maică-sa i-a dat o sumă de bani, economisiţi cu greu, şi câteva bijuterii de familie, păstrate cu grijă. După o jumătate de an a sosit o ilustrată cu obeliscul oraşului Ecuador, dându-le de ştire părinţilor că Pali nu rămăsese în Ungaria, ci s-a aventurat până în America de Sud. Speranţa reîntâlnirii scădea o dată cu acutizarea războiului rece. În fiecare an primeau câteva scrisori care-i informau, într-o limbă păsărească, despre încercările şi eşecurile lui Pali de a-şi face un rost în Venezuela, Bolivia sau Brazilia. Din când în când le trimitea părinţilor câte un pachet cu stofe fine, englezeşti, prin vânzarea cărora îşi completau veniturile modeste. La începutul anilor 1960, odată cu destinderea, au reuşit să vorbească la telefon şi se întrezărea speranţa unei revederi, dar în 1964, la numai 41 de ani, inima lui Pali a încetat să mai bată. A fost înmormântat în oraşul Cali din Columbia.

Şi-au pierdut fiii şi nu avuseseră nepoţi, dar eu m-am bucurat din plin de afecţiunea lor. Le spuneam Nagytata şi Nagymama (Bunicul şi Bunica) şi petreceam mult timp în căsuţa cu grădină, de la periferia Clujului, unde se mutaseră. Bunica îmi gătea bunătăţi şi-mi cosea rochii pentru păpuşi, bunicul îmi spunea poveşti inventate de el. Uneori mă ducea la pescuit, alteori frunzăream albumele de artă. Bunica venea cu mine la toate serbările şcolare de sfârşit de an, îmbrăcată în rochie de mătase şi cu pălărie cu voaletă. După serbare mă ducea la cofetărie şi mâncam işler. Asta până în 1967, când a murit la Budapesta.

Bunicul a apucat şi nunta mea, iar atunci când s-a născut fiul meu mi-a trimis un braţ de garoafe. În ultimul an de viaţă, venea în vizită la Centrul de Calcul, unde lucram.
Au trecut 32 de ani de la moartea lui şi nu încetez să mă întreb dacă faptul că Nándor Friedmannn, un evreu botezat, trecut prin Holocaust, care şi-a pierdut un fiu la Auschwitz, a fost înmormântat de un preot reformat într-un cimitirul evreiesc abandonat, are vreun tâlc sau este un renghi al sorţii ?

Ecouri

  • George Hida: (20-8-2011 la 08:10)

    Draga Andrea,

    Mi-ai povestit de multe ori, mai ales cand ne intalneam la Cluj sau la Bucuresti, depre bunicii tai adoptivi. Mama ta vorbea mai mult despre ei cu caldura si dragoste. Cand mi-am rupt mana in 23 August, 1960, la ziua ta de nastere, cred ca ne jucam cu totii in curtea bunicilor tai.
    Ai dreptate. Lumea este un melting pot. Santem din ce in ce mai amestecati si cred ca e cel mai bine asa. Dar daca nu uitam ca am fost si santem ce santem, asta se datoreste mai mult xenofobismului care ne inconjoara, care nu ne lasa sa ne traim viata cum ne-o dorim nu cum ar vrea altii sa ne-o impuna.
    Ai avut parte de bunici care te-au iubit si te-au alintat. Poate ca o parte din sensibilitatea si delicatetea pe care ne-o transmiti in scrierile tale vine si de la ei.
    Iti multumesc mult pentru acest articol.

  • Lucian Herscovici: (20-8-2011 la 16:20)

    Andrea, te felicit pentru articol. Este o marturie emotionanta. Uneori intelegem tragedia oamenilor care nu au avut nici o alta vina decat ca au fost si au vrut sa ramana OAMENI intotdeauna. Este drama unui destin. Sper ca alti colegi, prieteni si oameni din afara atei nu ma vor acuza de credinta mea asupra rolului Divinitatii in viata fiecaruia. Si, adaug: ai prezentat un capitol interesant de microistorie. Poate „norocul” chinuitei familii Friedmann a fost ca te-au cunoscut si crescut pe tine, care i-ai scos din anonimat prin talentul tau publicistic. Cel putin, astfel nu vor fi uitati, se va stii cine au fost…
    Amical,
    Lucian

  • Andrea Ghiţă: (21-8-2011 la 02:39)

    Draga Lucian,
    Multumesc pentru randurile tale, dar tin sa subliniez ca NOROCUL fost al meu, avand parte de niste bunici ca ei. Dincolo de iubirea cu care m-au inconjurat, am primit de la ei si o pretioasa hrana intelectuala intr-o perioada pe care si tu o tii minte, sunt sigura. Un exemplu sugestiv este urmatorul. In clasa a doua m-am inscris la biblioteca si bunicul m-a intrebat ce am imprumutat sa citesc. „Copii eroi, Strada Mezinului, Timur si baietii lui”. I-am raspuns eu mandra. Atunci bunicul a luat o foaie de hartie si mi-a scris pe ea „Charles Dickens: Marile Sperante, Oliver Twist; Mark Twain: Tom Sawyer” si mi-a spus: „imprumuta-le si pe acestea”. Imi amintesc cu nostalgie de literatura sovietica pentru copii, a carei lectura nu o reneg, dar gustul pentru literatura adevarata mi l-a deschis bunicul. Iar bunica a fost cea care mi-a explicat prima oara ce inseamna „kitsch”. E drept ca nici pana astazi nu m-am lamurit, dar asta e o alta poveste.

  • Lucian Herscovici: (21-8-2011 la 05:34)

    Da Andrea, ai dreptate. Si totusi, adaug reciprocitatea, dovada ca le-ai ramas recunoscatoare pentru toata viata, ceea ce ei merita cu adevarat. Si dovada ca tu esti o persoana corecta cu adevarat, recunoscatoare pentru cei ce merita recunostinta ta.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Adam Michnik a primit premiul Ion Rațiu pentru democrație

The Woodrow Wilson Center, the Ratiu Center for Democracy, and the Ratiu Family Charitable Foundation are pleased to announce that...

Închide
3.235.182.206