caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului-Perioada postbelica (III)

de (2-8-2009)

După război, începând chiar cu anul 1945, soarta celor trei mari oameni de cultură – Cioran, Eliade, Ionescu – se schimbă complet, atât pe tărâmul carierei profesionale, dar şi pe planul gândirii, primii doi încercând cu mult folos să îşi ascundă concepţiile naţionaliste si profasciste din anii din urmă. Capitolul VIII – Perioada de după război sau drumurile nesigure ale exilului urmăreşte tocmai aceşti primi ani ai exilului, plecând chiar de la închirierea unei camere la Hôtel de l’Avenir (Hotelul Viitorului-15 septembrie 1945) de către Emil Cioran pentru prietenul lui “în suferinţă”, Mircea Eliade, care opreşte şi el pe pământ francez pentru câţiva ani, venind din Lisabona.
Primii ani sunt săraci şi, într-o oarecare măsură, groaznici pentru fiecare din ei. Pe când Eliade şi Cioran se tem că războiul abia a trecut, este încă aproape şi oricând unul sau alţii dintre compatrioţii lor sau chiar serviciile secrete ale ţărilor aliate pot dezvălui simpatia lor făţisă pentru nazism (teamă care doar s-a atenuat cu timpul, nedispărând niciodată), Ionesco se află într-o situaţie la fel de ingrată: pe de o parte, îl irită starea iniţială de spirit a exilului românesc, dominată de aceleaşi metehne naţionaliste care l-au determinat să părăsească ţara, având în componenţa sa inclusiv foşti legionari de seamă, iar pe de altă parte izolarea sa de mulţi dintre aceşti, izolare de altfel autoimpusă şi datorită temerii de a fi exilat, urmare procesului său din România şi condamnării în lipsă la 11 ani de închisoare corecţională.

Eliade şi Cioran sunt primii care sunt remarcaţi pe scena culturală franceză, cu începuturi timide, dar baze bune pentru succesele ulterioare. Cioran este salutat în 1949 de Maurice Nadeau ca fiind noul „profet al vremurilor concentraţionare”, iar Eliade, tot în 1949, în prefaţa lui Georges Dumézil la Tratatul de istorie a religiilor, este considerat apostolul unui „nou umanism” şi „un erudit înfocat” (cea de-a doua afirmaţie fiind de altfel reală, dorinţele lui Eliade de a deveni un geniu şi un adevărat enciclopedist fiind cunoscute încă din primele sale articole şi în primii ani de Jurnal).

De altfel, anul 1949 este anul în care cei trei îşi publică primele opere importante în Franţa: pentru Eliade, în timpul iernii apare Tratatul de istorie a religiilor, iar primăvara Mitul eternei reîntoarceri; pentru Cioran, apare Tratatul de descompunere (toamna); în sfârşit, premiera piesei de teatru a lui Ionesco, Cântăreaţa cheală, are loc în decembrie 1949 la teatrul Noctambules.
Ulterior, prin acţiuni concentrate de recunoaştere academică, prin relaţii personale sau profesionale dezvoltate desăvârşit, începând din anul 1950, Eliade se bucură de un restigiu crescând. Recomandat de Henry Corbin, obţine în 1951 o bursă în America de trei ani la Bollingen Foundation. Va ţine cursuri şi conferinţe în anii următori la diferite universităţi europene, cum ar fi în Italia şi Germania. După ce catedra de istorie a religiilor a Universităţii de la Chicago devine vacantă, Eliade devine visiting teacher şi apoi profesor titular începând cu ianuarie 1957. Este momentul în care cariera sa internaţională ia cu adevărat avânt şi singurul lucru pe care trebuie de acum să îl realizeze este menţinerea în vârf, fără problemele legate de ideologiile anterioare.
Alexandra Laignel-Lavastine porneşte apoi în Capitolul IX – Memoria şi uitarea: trecutul în opere – pe o pantă periculoasă, destul de greu accesibilă şi înţeleasă, o pantă care poate nu ar trebuie să existe într-o lucrare cu vădit caracter documentar: aceea de căutării cu orice preţ în operele culturale postbelice ale lui Cioran şi Eliade, îndeosebi, a urmelor de legionarism, de naţionalism sau de încercare de demitizare a acestora, inducând părerea că autorii, prin inversia concepţiilor, iremediabil le-ar fi sprijinit.

Deşi unele afirmaţii ale lor postbelice, scoase probabil din context, ne-ar determina să credem că şi-au menţinut ideile greşite din perioada interbelică, totuşi acestea nu predomină, poate şi pentru că aceasta ar fi generat un pericol nedorit. Eliade, încă din 1949, atribuie „celor pe care de acum înainte preferă să-i numească poporul ebraic şi nu evreii, acel act decisiv şi dezastruos care înseamnă pentru el inventarea Istoriei, motiv reluat până la moartea sa în cvasitotalitatea cărţilor sale”.

În acelaşi timp, Cioran se îndepărtează de la tezele sale din tinereţe, chiar dacă tardiv şi nu se ştie cât este adevăr şi cât este mistificare, trecând din tabăra antisemitismului în cea a unui partizanat bine conturat. El se identifică cu destinul evreiesc, sinonim pentru el cu „nefericirea”, cu precădere în Caietele sale, unde se defineşte chiar ca fiind un „evreu din punct de vedere metafizic”. Şi alte citate sunt edificatoare pentru reorientarea ideologică pe care o găsim în operele lui Cioran: „Cât de bine îi înţeleg pe evrei! Să trăieşti mereu în marginea Statului! Drama lor este şi a mea” sau „Mi-a lipsit o condiţie esenţială ca să mă realizez din plin: să fiu evreu”. În contrast cu acuzaţiile aduse evreilor în perioada interbelică, asemenea afirmaţii par incredibile şi par a veni din gura altui om.

Însă nu uită să se dezvinovăţească pentru comportamentul său din vremuri diferite, sugerând că a fost întotdeauna un admirator al evreilor, singura greşeală pe care a făcut-o fiind şi aprecierea concomitentă pentru poporul german, într-o perioadă tulbure a istoriei mondiale: „Cele două popoare pe care le-am admirat cel mai mult: germanii şi evreii. Această dublă admiraţie care, de la Hitler încoace, este incompatibilă, m-a pus în situaţii cel puţin delicate şi a suscitat în viaţa mea conflicte de care aş fi putut să mă lipsesc”.

Spre deosebire de cei doi, Ionesco se implică în curând pe tărâmul politic, chiar dacă nu pe o poziţie ideologică de vârf, ci alăturându-se unor mişcări temporare şi în organizaţii neguvernamentale. Poziţiile sale vor fi consecvente timp de trei decenii, de la discuţii asupra Primăverii de la Praga, asupra Chinei sau războiului din Afganistan până la solicitarea liberului drept la emigrare a evreilor sovietici sau la respectarea drepturilor omului. Intră şi desfăşoară acţiuni importante în organizaţii ca Amnesty International, Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţilor (CIEL) sau Asociaţia internaţională pentru libertatea culturii. Ionesco este cel care se pronunţă ferm împotriva comunismului şi în apărarea disidenţilor din Europa de Est, lucru pe care Eliade şi Cioran nu îl fac decât în foarte rare ocazii.

Astfel, Eliade va fi numit în 1981 preşedinte al comitetului româno-american pentru eliberarea părintelui Calciu, un fost legionar devenit preot ortodox, condamnat pentru că a pus în primejdie „securitatea Statului”. La fel, Cioran îşi va pune semnătura târziu, în 1989, pe o petiţie lansată de Liga pentru apărarea drepturilor omului în favoarea lui Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi Gabriel Andreescu, condamnaţi la domiciliu forţat pentru că publicaseră în Occident texte critice la adresa regimului ceauşist.
Ultimul capitol X – Arta camuflajului: strategiile sociale – ne dezvăluie lupta celor doi intelectuali cu simpatii legionare din perioada interbelică să ascundă acest lucru în anii 70-90, când arhvele începuseră să se deschidă şi tot mai multe persoane încercau să rememoreze sau să se documenteze asupra anilor premărgători celui de-al doilea război mondial şi asupra cauzelor care au condus la acesta. Sunt anii în care Cioran dovedeşte o prudenţă abilă asupra trecutului său, în vreme ce Eliade se înconjoară de mulţi prieteni evrei, care pot fi în acelaşi timp şi alibi, dar si un atu în favoarea visului său suprem – câştigarea unui premiu Nobel (vis nerealizat însă).

Un exemplu privind repercursiunile atitudinii lor interbelice şi recepţia peste ani a acesteia este 1973. Acelaşi an este pentru Ionesco pozitiv (primeşte prestigiosul premiu al Ierusalimului), în vreme ce pentru Eliade şi Cioran se dovedeşte a fi pragul dezastrului. Astfel, pe lângă anularea în ultimul moment a vizitei lui Eliade la Ierusalim, din primăvară, Gershom Scholem este acuzat direct în Toladot pentru că a colaborat, în 1969, la un volum omagial consacrat lui Eliade în Statele Unite ale Americii, deşi i se adusese la cunoştinţă simpatiile politice din perioada interbelică, dar a preferat să creadă că e vorba doar de o simplă eroare de tinereţe.
După cum am precizat şi anterior, tarele ideologice ale lui Cioran şi Eliade, dar şi ale altor oameni de cultură care nu fac obiectul acestei cărţi, ar trebui privite obiectiv, strict făcându-se referire la personalitatea în cauză, fără a încerca să stropim cu noroi şi opera ştiinţifică sau literară, atunci când aceasta nu adoptă un vădit caracter ideologic sau politic. Tocmai prin această încercare de a găsi amănunte sau mici detalii, care de altfel nu pot fi sprijinite cu convingere, cartea intră într-un con de umbră, unde după părerea noastră nu trebuia să ajungă.

Normal că dorinţa publicării acestui gen de cărţi ar trebui să fie una dezinteresată, pentru că greşelile trecutului, mai ales cele aflate postum, nu mai pot fi răscumpărate, nici măcar recunoscute (poate şi una dintre marile erori ale acestor oameni a fost faptul că niciodată nu şi-au asumat trecutul). Dar cu atât mai mult, ca în orice altă problemă istorică, avem nevoie de a afla adevărul cât mai exact, prin documente şi, dacă se poate, din memoria (de multe ori, obiectivă) a celor care au trăit acea epocă. Departe de noi de a pleca la un proces al operei ştiinţifice, literare sau artistice a marilor oameni de cultură pe care i-a avut România. Ne-am dorit şi am aflat din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine multe din greşelile lor pentru care i-am analizat obiectiv, din prisma epocii pe care au trăit-o, din prisma oamenilor care i-au influenţat sau doar i-au întâlnit, din prisma ţărilor pe care le-au vizitat sau în care s-au retras după război. În mod cert, Eliade şi Cioran au fost legionari, antisemiţi şi profascişti, ceea ce nu înseamnă că negăm opera lor de largă circulaţie şi valoarea lor de ansamblu pentru cultura română.

În rândul intelectualităţii de marcă din România, există deja curente opuse care, pe de o parte, neagă total ideea legionarismului de tinereţe a lui Cioran şi Eliade, iar, pe de altă parte, sunt gata să recunoască ideile acestora din perioada interbelică, cu sprijinul noilor documente apărute în anii 2000, poziţie în care ne aflăm şi noi. De aceea, nu suntem de acord cu afirmaţia tranşantă a autoarei că „în România (…) orice întrebare cu privire la moştenirea lor spirituală care înglobează în ea o dimensiune politică (…) a fost percepută de majoritatea intelectualilor ca o ofensă morală, ba chiar ca un adevărat complot ce urmăreşte să excludă ţara din rândul naţiunilor civilizate”. Suntem pregătiţi să recunoaştem angajamentul durabil şi profund al lui Mircea Eliade şi Emil Cioran la doctrina Gărzii de fier şi la unele idei ale fascismului european din perioada interbelică, la fel cum suntem pregătiţi să recunoaştem contribuţia lor majoră la cultura română şi la deschiderea acesteia, prin intermediul lor, în plan internaţional.

http://jovimpresii.blogspot.com/

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.208.105