caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Reinventarea politicului: Europa de Est după 1989 (I)

de (19-7-2009)

Luni, 6 iulie, am fost invitat să susţin o prelegere la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI).

În articolul de faţă voi prezenta unele dintre punctele discutate cu ocazia acestui eveniment. Deşi prăbuşirea comunismului a avut cauze similare în ţările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării şi traiectoriile evolutive au fost influenţate în mod fundamental de condiţiile interne ale fiecăreia dintre aceste societăţi. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice şi tradiţia disidenţei, variabilă de la o ţară la alta, explică diferenţele semnificative în ceea ce priveşte natura transformărilor din 1989.

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat”. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene deoarece reprezentanţii aceasteia, preluând tezele lui Tocqueville şi Gramsci, au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii” şi construcţia unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului.

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economiei planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs paternalismul neo-socialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie.

La rândul meu, aşa cum reiese din epilogul volumului „Reinventarea Politicului”, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor nouăzeci părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene.

Aşa cum a afirmat eminentul politolog american, Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope”. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre est.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudo-moderna, a modernizării leniniste apocrife la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului 20). Totodată, dezvoltarea civilităţii, în contextul haosului economic care a urmat imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste, a trebuit să fie o contrapondere la apariţia unor noi forme de centralism, etatism şi paternalism puse în slujba intereselor elitelor succesoare. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social („social glue”) în condiţiile corupţiei generalizate ce a măcinat şi încă macină societăţile esteuropene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment” (dezvoltare greşită).

Postcomunismul a fost arena unui conflict dintre două tipuri de conceptualizare a comunităţii politice. Colectivitatea definită prin proceduri impersonale şi de egalitatea totală în faţa legii a fost contrapusă celei bazate pe o necontenită accentuare a orginilor, a tradiţiei, a religiei şi mitului. Al doilea element al ecuaţiei a degenerat în direcţia naţionalism non-liberal care a fost în mod fundamental sincretic, el cuprinzând comunişti, socialişti, neofascişti, tradiţionalişti autointitulaţi conservatori şi populişti. Pentru înţelegerea corectă a ultimilor douăzeci de ani, este necesar să percepem Europa de Est drept teatrul unor conflicte ideologice care nu sunt reductibile la o singură variabilă sau cauză. Realitatea în regiune a funcţionat în mod esenţial ca un eclectism inevitabil.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24