caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Social



 

Libertate, Egalitate, Fraternitate

de (19-7-2009)

Acum 20 de ani, Estul a aniversat bicentenarul Revoluţiei franceze prin şirul de revoluţii care l-au eliberat de comunism şi l-au integrat treptat Europei unite.

Ce ne-a adus eliberarea? Cum stăm după douăzeci de ani? Cum respectăm cadrul valoric adus de modernitate, alcătuit din cele trei valori ale devizei Revoluţiei franceze şi din Legalitatea sosită pe filiera revoluţiilor, mai degrabă „de catifea“, anglo-saxone? Deşi toţi suntem în criză, laolaltă cu Vestul şi cu întreaga lume, e limpede că nu stăm la fel. Cum nu stăteam la fel nici înainte de prăbuşirea crizei peste noi! Diferenţele nu stau doar în curajul şi în rapiditatea reformelor, ci şi în condiţiile de plecare în procesul revoluţionar şi apoi în cel reformator. S-a dovedit important că unele ţări au păstrat, în economie, mai ales în agricultură şi în comerţ, măcar rudimente ale capitalismului, precum Polonia şi Ungaria, cum s-a dovedit important că au păstrat, fie şi simulat, şchiop, oarece pluralism politic.

La fel de important s-a dovedit şi că, în unele ţări, societatea civilă nu s-a prăbuşit complet în timpul comunismului sau a început să se reconstituie în ultimul deceniu al vechiului regim. Şi parcă în ţările care au avut curajul, adesea repetat, precum în cazul Poloniei, al revoltei, lucrurile au mers mai bine şi mai repede.

Noi am plecat la drum cu economia complet etatizată, fără urme de pluralism politic, şi cu o societate civilă reprezentată, în cel mai bun caz, de câţiva disidenţi şi opozanţi izolaţi. Revoltele muncitoreşti, 1977 în Valea Jiului şi 1987 la Braşov, plus alte câteva meteorice, au fost grabnic şi brutal reprimate. Am plecat la drum din cea mai sinistră versiune de comunism european şi, poate, e firesc să fim acum pe cale să compromitem şi capitalismul. Am plecat la drum prin singura revoluţie sângeroasă a Estului şi am făcut cele mai mici progrese în reformele care trebuiau să ne îndrepte spre modernitatea politică, socială, culturală, economică, spre ceea ce se numeşte democraţia liberală. Şi merge greu. De ce? Din aceleaşi motive pentru care am ratat prima modernizare, cea iniţiată aspiraţional pe la 1821-1848 şi faptic pe la 1859-1866, încheiată pe la 1918-1923 şi prăbuşită în şirul de dictaturi inaugurate în 1938.

O sută de ani de modernizare pentru 15 ani de modernitate, nici aceea completă! Motivele? Dincolo de contextul interbelic nefavorabil, adeziunea superficială, pur formală la valorile ce fac posibilă modernitatea-Legalitatea, ca valoare-fundament, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea, ca valori-ţintă. Adeziune ce se dovedeşte la fel de superficială şi acum, în modernizarea începută în urmă cu 20 de ani. Sau are cineva impresia că aceste valori sunt funcţionale, că sunt perfect încorporate în legi, instituţii şi proceduri, că le resimţim ca fiind la fel de necesare precum aerul? Dacă aşa ar fi, economia ar funcţiona natural, nu pe bază clientelară şi a comenzilor statului, Justiţia chiar ar face dreptate, conducătorii nu s-ar bucura de privilegii demne de societăţile feudale, laicitatea ar fi o realitate, nu o dorinţă etc. Sigur, acum, contextul extern este infinit mai favorabil decât cel al primei modernizări şi modernităţi. E de-ajuns? Nu, mai este necesar şi efortul propriu.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24