caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Republica Moldova



 

Nici Obama, nici Medvedev nu vor vota la 29 iulie!

de (12-7-2009)

\”Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare era să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice… N-am putut decât să exclam: „Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..\”

Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990

Prima vizită a preşedintelui american la Moscova s-a încheiat. Dezamăgirile nu sunt mari, pentru că nici amăgirile nu au fost aşa. Obiectivele au fost minimale, de aceea şi simplu de îndeplinit. În 2009, cel puţin, agenda Moscova-Washington este predictibilă şi fără concesii majore. Cum va reacţiona Estul?

O întâlnire cu final anunţat

Că administraţia Obama nu este administraţia Bush este evident. Dar la fel de evident e că politica externă americană nu suportă schimbări bruşte şi devieri imprevizibile. Instituţiile şi opinia publică contează, aşa că ecuaţia personală a unuia sau altuia dintre preşedinţi nu poate modifica radical peisajul. Mai mult, pentru că în America, spre deosebire de Rusia (şi nu numai!), opoziţia are capacitatea să intervină decisiv în spaţiul public, discursul unui preşedinte trebuie să fie precaut şi atent la orice ar putea fi interpretat ca cedare majoră a SUA. Sub spectrul acestei presiuni s-a aflat şi prestaţia lui Obama la Moscova. Înaintea vizitei în Rusia, comentatorii politici, mai ales cei de extracţie republicană, invocau abundent întâlnirea din 1961 de la Viena dintre preşedintele american John F. Kennedy şi liderul sovietic Nikita Hruşciov. Întâlnire istorică. În legătură cu ea, cultura politică americană perpetuează ideea că percepţia liderului de la Kremlin că are în faţă un preşedinte slab, inclusiv psihologic, a dus la concluzia că URSS poate să forţeze lucrurile în faţa unei Americi lipsită de fermitate. Chiar şi faimoasa criză a rachetelor din Cuba este pusă pe seama percepţiilor ruseşti legate de slăbiciunea preşedintelui de atunci.

De aici şi ideea că Obama nu avea cum să fie slab la Moscova, mai ales că, în timpul campaniei electorale, comparaţia Kennedy – Obama s-a făcut abundent. Iar pe relaţia cu Rusia, comparaţia cu primul preşedinte catolic din istoria SUA este un dezastru de imagine. Ceea ce trebuia evitat.

SUA – singura putere globală

Mai trebuie de adăugat un lucru. Relaţia dintre SUA şi Rusia, în ciuda exultaţiilor presei moscovite pro-Kremlin, nu are în niciun caz aceeaşi greutate văzută de la Washington sau Moscova. SUA rămâne astăzi, în realitate, singura putere globală. Din această perspectivă, Washingtonul priveşte Rusia ca pe un partener secund, concurent pe anumite dosare, poate, dar în niciun caz unul capabil că schimbe ierarhiile globale. Mai mult, comerţul Americii cu Rusia reprezintă 1% din total, cam tot atât cât înseamnă relaţia comercială a SUA cu… Thailanda. Spre deosebire de perspectiva Washingtonului, la Moscova relaţia cu America e decisivă şi, practic, orice viziune de politică externă se construieşte prin raportare la ea. Mai pe şleau spus, dacă, de pildă, Moscova ajunge la dosarul iranian pentru că se raportează înainte de toate la Washington, America ajunge la Federaţia Rusă prin intermediul dosarului iranian. În cadrul întâlnirii de la Moscova, aceste lucruri au devenit şi mai limpezi.

Estul încă se discută

Chiar fără promovarea unui discurs de tip Bush, administraţia Obama nu a făcut concesiile aşteptate de unii pe dosarul răsăritean (scutul antirachetă şi NATO) care, alături de cel iranian, rămân „nuca tare” a relaţiilor Washington-Moscova. Nici nu avea cum. Dacă ar fi să ne bazăm strict pe declaraţiile de intenţii, discursul lui Obama nu se poate nici măcar compara, prin concesiile sugerate, cu declaraţia de la Roma a şefilor de state şi de guverne în urma Consiliului NATO-Rusia, creat pe 28 mai 2002. Acolo se vorbeşte, explicit, despre faptul că Moscova e „un partener egal” în problemele de interes comun, sau că respectivul Consiliu va fi „un mecanism de consultări, creare de consens, cooperare, decizii comune” şi „va funcţiona pe principiul consensului”. Nu e deloc întâmplător că, în mai 2009, după o întâlnire de la reşedinţa sa din apropiere de Moscova cu premierul italian Silvio Berlusconi, preşedintele rus cerea explicit occidentalilor revenirea la principiile definite în 2002. În aceste condiţii, a vorbi despre discursul preşedintelui Obama ca cedare faţă de Moscova în dosarul răsăritean este exagerat. Cel puţin, deocamdată. Dar aici depinde şi de cum va reacţiona Estul.

Statutul geocultural al Basarabiei

Trecând dincolo de vizita propriu-zisă de la Moscova, să constatăm că, în ciuda ambiguităţii, ideea „sferelor de influenţă” sau a „teritoriilor canonice” nu a ieşit, cel puţin la nivel de percepţie, din mentalul viziunilor (geo)politice ruse sau occidentale. Dar pentru că nu mai suntem astăzi la finele unui război mondial (şi putem include şi Războiul Rece la această rubrică), acest tip de discurs nu se poate concretiza în mod nemijlocit. Cum se vede de la Chişinău o asemenea dezbatere? În primul rând, în termeni geoculturali, care se referă la apartenenţa la spaţii culturale extinse şi care furnizează, odată asumate, apartenenţă geopolitică şi politică. Una din ideile forţă ale Chişinăului la începutul anilor ’90 a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav, nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În ciuda existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin. RM nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv, apartenenţa la URSS.

Asumarea acestei zestre identitare este astăzi în recul (inclusiv moştenirea „regimului Voronin”), iar campania electorală o face şi mai evidentă. La aproape 20 de ani de la declararea Independenţei, lideri politici cu pretenţii intelectuale nu au curaj să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea laşă şi ridicolă de „limbă de stat”. Obsesia partidelor politice cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugerează iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient, este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede. Şi tocmai această majoritate este pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar „slavizat” prin decizie politică.

Votul geocultural

Ce ar trebui să înţelegem, în final? În primul rând că, indiferent de ce se discută la nivelul cel mai mare, răspunsul local contează şi nu poate fi neglijat. Nu Medvedev sau Putin vor vota la Chişinău! Şi nimeni nu poate integra RM în UE împotriva voinţei ei, tot aşa cum nimeni nu poate impune federalizarea/transnistrizarea republicii dacă cetăţenii ei nu acceptă aşa ceva. În al doilea rând, că semnificaţia votului din 29 iulie nu este strict electorală. Sugerează, în substratul lui, şi o apartenenţă geoculturală, după aproape 20 de ani de post-sovietism în RM. În ultimă instanţă, nu poţi pretinde euroatlanticilor să te considere „sfera lor de influenţă” dacă tu te încăpăţânezi să le respingi valorile din patru în patru ani.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (12-7-2009 la 00:00)

    Daca de data aceasta mortii basarabeni vor fi supravegheati cu strictetze sa nu iasa din cimitire si sa voteze din nou, poate ca vom asista la un inceput de schimbare. Sa recunoastem totusi ca regele Soare al Frantei a stiut ce ordona cand a pus un anuntz pe frontispiciul cimitirului du Pere-Lachaise din Paris: „In acest cimitir i se interzice lui Dumnezeu sa mai faca miracole”. Semnat: „Le roi”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.197.24