O minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale.
Ronald Coase, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, spunea odată că dacă guvernul s-ar apuca să finanţeze organizaţiile de cercetaşi prin proiecte de ajutat doamne în vârstă să treacă strada, atunci: în mod sigur, o parte din bani n-ar ajunge deloc la organizaţiile de cercetaşi; multe dintre persoanele asistate n-ar fi nici doamne, nici în vârstă; componente ale programului ar consta în interzicerea completă de a traversa străzi aglomerate de către babe; iar finalmente numărul victimelor de accidente rutiere ar fi mai mare, pentru că babele ar traversa în grabă şi pe furiş, ferindu-se mai mult de cercetaşii vigilenţi decât de maşini.
Ca atare, stimaţi concetăţeni, este puţin tardivă indignarea noastră acum în cazul Ridzi, descoperind că un minister toacă banii noştri pe chermeze, şantanuri şi şuşe distractive la Marea Neagră. Trebuia să ne opunem atunci când a fost creat, cu misiunea explicită de a desfăşura asemenea activităţi pur comerciale, cu impact greu de măsurat şi concurând neloial operatorii privaţi existenţi, activităţi care n-au nicio legătură cu funcţiile de bază ale statului: lege şi ordine, infrastructură publică, asistenţă socială pentru cei în nevoie etc. Acum n-am aflat decât că acest minister face ce lam lăsat noi să facă – show-uri şi trosneli studenţeşti – cu toate defectele de organizare asupra cărora Ronald Coase ne avertizase din vreme: ineficienţă, deturnare de scopuri, scurgeri de fonduri în buzunare private.
Dna ministru are de dat socoteală, şi probabil că va da, chiar dacă adversarii săi, mirosind o pradă uşoară, s-au repezit şi au făcut greşeala tactică de a sesiza simultan parlamentul şi procuratura. Vom afla unde au ajuns banii ăia şi pe ce căi. Dar întrebarea mea e alta: dacă infama scenă în chestiune nu ar fi costat 75.000 euro, ci doar 7.500, sau chiar 750 euro, nu ar fi fost şi aşa prea mult? Adică o cheltuială ce nu trebuia făcută deloc, pentru că rostul statului este de a furniza bunuri publice şi a asigura o plasă de siguranţă pentru dezmoşteniţii sorţii, neputincioşi şi orfani, nu de a subvenţiona concerte pentru hăndrălăi perfect sănătoşi şi apţi de muncă, ce pot foarte bine să se distreze cu bani din propriul buzunar?
Cele două contraargumente care ni se servesc de regulă aici – că şi prin ţări vestice există asemenea programe, iar ministerul are o contribuţie importantă la rezolvarea problemelor tinerilor români – sunt vax-albina. În Europa, se aruncă mulţi bani pe fereastră, dar poate ei au de unde; pentru noi, asemenea prostii tip UE sunt pur opţionale. Iar pentru acţiuni educative sau economice există, slavă Domnului, un minister al Învăţământului care poate dezvolta programe de educaţie nonformală, precum şi ministere de Economie, Muncă şi Finanţe unde se pot discuta (dacă e cazul, deşi eu cred că nu e) politici pro-antreprenoriale sau fiscale, ţintind acest grup socio-demografic. Acesta, sau altele: n-am auzit pe nimeni să fi propus până acum ministere ale Pensionarilor, Casnicelor-cuopt- clase sau Femeilor-din-rural, cu toate că aceste grupuri au probleme de integrare şi participare în societate mult mai mari ca tinerii.
Logica se aplică şi altor ministere, pe care le vedem permanent în căutare disperată de obiectul muncii, justificabil şi altfel decât prin presiunea unui grup de lobby – ca la Ministerul Turismului. În afară de funcţia de a da clasificaţii hotelurilor, îndeplinită oricum execrabil şi corupt (vezi proliferarea aiuristică de stele şi margarete), nici acestei structuri nu-i este clar cu ce ar trebui să se ocupe. Promovarea turismului este o metaforă mălăiaţă ce ascunde faptul că ministerul nu are instrumente concrete la îndemână, altele decât de a face presiuni la guvern pentru a trata preferenţial industria hotelieră (misiune îndeplinită la TVA), fără să fie clar cu ce este ea mai meritorie decât cele de textile, consultanţă sau de umplut sifoane, în afara faptului că aceia n-au un minister dedicat în exclusivitate lor. În rest, acţiuni comerciale şi PR cu rezultate greu cuantificabile, plătite din bani publici, exact ca la Tineret şi Sport, deci cu acelaşi potenţial de iregularităţi şi scandal.
Premierul Boc ar face bine să profite de oportunitatea oferită de această dezbatere – care dincolo de aspectele punctuale şi personale, are o semnificaţie mai adâncă, după cum am arătat – şi să desfiinţeze cele două ministere menţionate. Pentru echilibru politic în coaliţie, aceeaşi soartă trebuie să o aibă şi Ministerul pentru IMM: indiferent de ce tip de companii e vorba, ca şi mai sus, instrumentele pentru îmbunătăţit mediul de afaceri se află la Premier, Economie şi Finanţe, fără să fie nevoie să facem câte un minister pentru fiecare categorie de business sau firmă.
Aşa cum criza economică e şi o bună oportunitate pentru a eficientiza economia, tot aşa câte o minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale. Asta, dacă premierul are curajul politic de a înfrunta minoritatea gălăgioasă, din sectorul public şi cel privat, ce beneficiază acum de pe urma ministerelor-parazit.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro