Agenda publică internă va fi dominată în următoarele şase luni de chestiunea alegerilor prezidenţiale, la concurenţă cu planurile de combatere a efectelor crizei economice. Pentru moment, este dificil de estimat dacă acest nou episod din lunga serie de consultări ale corpului electoral care s-au derulat în ultimii cinci ani va aduce stabilitatea politică necesară în momentele dificile prin care trecem cu toţii, sau va genera noi crize politice şi instituţionale.
Nu doresc să propun o analiză a profilului unui candidat sau altul sau a forţelor care-i susţin,, susceptibilă de concesii în favoarea opţiunilor personale. Este suficient să menţionez că nici de data aceasta n-am reuşit să ieşim de sub efectul tragediei invocate în 2004 de actualul preşedinte, în sensul că potenţialii candidaţi mai bine plasaţi în opţiunile alegătorilor şi-au început cariera în realităţile tulburi ale ultimilor ani ai regimului comunist sau la începuturile tulburi ale democraţiei postdecembriste, prea originală pentru a fi şi funcţională.
Dimensiunea spectaculoasă va fi asigurată probabil de prezenţa candidaţilor exotici sau antisistem, din cei cu care am început să populăm şi hemiciclul Parlamentului European şi pentru care dificultăţile economice înseamnă imbolduri suplimentare, într-o luptă pierdută totuşi înainte de a fi dată. Ceva lipseşte în această campanie aflată într-o fază preliminară, diferenţierea maniheică cu care ne-am obişnuit să operăm în ultimii ani, diferenţa între ai noştrii şi ai lor, între postcomunişti şi reformişti, între cruciaţi şi corupţi.
Nu este vorba de schimbarea substanţei dezbaterii datorate integrării forţelor politice locale în marile familii ideologice europene sau de aplatizarea oarecum obiectivă a tensiunilor, în contextul unei guvernări de largă coaliţie. Avem de-a face cu o criză a entuziasmului pentru cauzele publice în general şi cu diminuarea încrederii în instituţiile şi procedurile democratice. Această evoluţie poate fi sesizată nu doar prin simpla analiză a participării cetăţenilor la procesul electoral, ci şi prin maniera în care aceeaşi cetăţeni se raportează la administraţia locală şi la serviciile publice.
Discursul propus de forţe ale societăţii civile şi propagat cu insistenţă de Media caută să identifice responsabilitatea pentru reculul democraţiei româneşti în conduita clasei politice în ultimele două decenii, în incapacitatea acesteia de a se reforma şi a imprima un ritm mai alert de modernizare a ţării pe care au guvernat-o. O astfel de prezumţie, cu tot potenţialul ei subversiv şi cu toată suficienţ pe care o încorporează, este extrem de convenabilă pentru majoritate, pentru că elimină responsabilitatea individuală şi pe cea a comunităţii în relaţie cu procesul politic şi cu actul guvernării.
Este şi va fi totdeauna convenabil să formulezi acuzații abstracte la adresa unei clase politice ineficiente sau corupte şi să ignori faptul că aceasta din urmă este parte integrantă a naţiunii, cu calităţile şi limitele sale. În Europa contemporană, spaţiul public, ca şi cel economic, este guvernat de legea cererii şi a ofertei. Avem dreptul să reproşăm administraţiei pe care o învestim periodic cu încrederea noastră lipsa de viziune în articularea proiectelor de dezvoltare şi guvernarea ineficientă, dar în ce măsură i-am pretins cu adevărat aceste calităţi atunci când cadrul instituţional ne-a oferit ocazia de a exercita dreptul de a alege?
Societatea românească postcomunistă şi-a asumat paradigmele occidentale în aceeaşi măsură cu suprastructura decizională pe care a generat-o. Controversele interminabile dintre adepţii terapiei de şoc şi cei ai transformării graduale a economiei etatiste s-au stins, dar pentru agenţiile de raiting şi instituţiile financiare internaţionale este evident defazajul care ne separă de statele din zona emergentă. Discursul de investitură a guvernului venit la putere în decembrie 2004 clama sfârşitul tranziţiei şi intrarea într-o nouă fază de dezvoltare, generată de stimularea iniţiativei private şi a competiţiei creative.
Marşul triumfal pe calea dezvoltării a încetinit odată cu aderarea la Uniunea Europeană, singurul proiect cu adevărat important pe care am reuşit să-l asumăm cu o unanimitate măcar formală. Efectele benefice ale integrării europene s-au pierdut în bună măsură datorită incapacităţii noastre de a asimila exigenţele spaţiului civilizaţional în care tocmai ne-am câştigat dreptul de cetate. Cu toate controversele care dau substanţă dezbaterilor asupra construcţiei europene, aceasta din urmă a fost la origine un proiect al oamenilor politici care au supravieţuit experimentelor totalitare de la mijlocul secolului XX şi al tehnocraţilor care au asigurat participarea mediului economic şi a celui academic. Tocmai absenţa acestei din urmă categorii din procesul de luare a deciziilor face integrarea noastră europeană incompletă şi lipseşte societatea de rezultatele unor politici publice performante.
Structurile politice româneşti continuă să fie tributare practicilor premoderne de exercitare a puterii, cu un centru hipertrofiat de cadre devotate conducătorului, tentat de controlul absolut asupra resurselor societăţii şi de distribuirea lor în beneficiul unor acoliţi. Obedienţa continuă să fie principalul criteriu de promovare în ierarhiile de partid, iar specialiştii, atâţia câţi mai au temeritatea să se implice în viaţa cetăţii, sunt plasaţi în poziţii de consultanţă, în cazul fericit în care nu fac obiectul unor represalii din partea sistemului. Sistemul este însă rezultatul complicităţii noastre, a toleranţei vinovate cu care-i tolerăm abuzurile şi ineficienţa.
Electoratul concurează cu aleşii săi prin cinism şi iresponsabilitate. Cum altfel s-ar putea justifica faptul că regiunile cele mai sărace ale României sunt administrate de aceeaşi oameni sau, mai grav, de o generaţie de succesori aleşi de aceeaşi feudatari? Actuala criză economică este o bună ocazie pentru a ne contempla incapacitatea de a reacţiona în manieră rezonabilă în faţa provocărilor. Chiar dacă la nivel oficial se invocă până la saturaţie penuria de resurse, satele şi oraşele ţării au demarat o serie nesfârşită de festivităţi, serbări populare, pelerinaje şi hirotoniri.
Pasiunea cu care trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima aminteşte mai curând de tradiţia noastră bizantină decât de pragmatismul şi sobrietatea europeană. Dacă oficialii de toate categoriile sunt blamabili pentru această perpetuă Walpurgis Nacht, nimeni nu-i forţează pe contribuabili să ia parte la aşa ceva. Am avut recent un exemplu de sobrietate manifestat într-o societate mai prosperă decât a noastră, ceremoniile dedicate zilei naţionale a Statelor Unite, care sunt azi mai curând ţara lui Stiglitz şi Geitner decât a preşedintelui Obama.
Câtă vreme vom continua să credem că profesioniştii nu pot aduce voturi, sau că ei trebuie să se regăsească în ultima treime a oricăror liste de candidaţi nu putem aştepta nimic nici de la schimbarea sistemului electoral, nici de la schimbarea generaţiei politice. Conduita recentă a unor politicieni tineri, prezumaţi ca fiind mai puţin virusaţi de rutina vechii şcoli de cadre, este de natură să pună capăt speranţelor celor care nu înţeleg faptul că reforma clasei politice este literă moartă în absenţa unei resuscitări a valorilor cetăţeneşti. Dacă nu vom înlocui clientelismul cu meritocraţia şi beizadeaua cu profesionistul şi dacă publicul va continua să se lase sedat de drogurile uşoare servite de politicieni întâmplători, România nu va deveni nici a şaptea putere economică a Europei, nici un beneficiar al oportunităţilor create de criza economică, ci va fi cu siguranţă victima ei.