L-am condus pe ultimul drum pe Vasile Grunea publicist, om de radio, slujitor devotat al presei clujene şi membru destoinic al Comunităţii Evreieşti din Cluj, la ale cărei chemări răspundea cu promptitudine şi generozitate. A crescut într-o familie evreiască în care moştenirea spirituală tradiţională se îmbina cu năzuinţele înnoitoare ale sionismului, întrucât mama sa provenea din familia renumitului rabin Yeheskel Paneth, iar tatăl participase la primele întruniri ardelene menite să
propovăduiască idealul statului evreu.
Vasile Grunea s-a dedicat presei în 1948, la nici 22 de ani, ucenicind la ziarele de pe meleagurile moţilor . În 1953 a pus umărul la întemeierea Studioului Teritorial de Radio Cluj – instituţie din care avea să fie dat afară în 1959 – imputându-i-se trecutul de militant sionist şi părinţii stabiliţi în Israel. Fostul redactor şef adjunct de la Radio Cluj a ajuns corector la revista Tribuna. Cu timpul şi-a dovedit profesionalismul şi a devenit secretar general de redacţie. Timp de 30 de ani Tribuna i-a fost locul de muncă şi a doua casă. Mulţi ziarişti clujeni au învăţat de la Vasile Grunea ce înseamnă gazetăria de performanţă. Unul dintre aceştia, scriitorul Tudor Dumitru Savu, (trecut şi el în nefiinţă) scria acum exact zece ani:
Când Tribuna se făcea cu Vasile Grunea nu era posibilă nicio greşeală. Pentru mine va rămâne mereu în acea cămăruţă a memoriei, ca inima unei publicaţii pentru care nu a ezitat niciodată să jertfească nopţi şi zile şi concedii şi sărbători.
Vasile Grunea scria poezii şi proză, dar publica rar având un respect excepţional pentru litera scrisă şi cititor. Scrierile sale au fost reunite în volumul Nicicând mai mult decât soldatul, apărut la Cluj, în 1999. A tradus poezie şi proză din limba maghiară şi limbile de circulaţie internaţională. Semna adesea articole în Realitatea Evreiască, în publicaţiile israeliene şi redacta Buletinul Memento Buchenwald.
A fost un colaborator preţios al emisiunii Shalom. Ţin minte cu plăcere momentele când am poposit cu camera de luat vederi acasă la Vasile Grunea. Ne întâmpina în camera ticsită de cărţi, având pe pereţi lucrările lui Marcel Iancu (pe care l-a vizitat în Israel şi i-a luat un amplu interviu în anii 1980) şi în centru un birou mare, pe care trona o bătrână maşină de scris. Publicisul, îmbrăcat elegant cu nelipsitul fular de mătase la gât, era un interlocutor erudit şi fernecător.
În iarna acestui an i s-a conferit titlul de Senior al Cetăţii, în semn de apreciere pentru truda de decenii în presa clujeană.
Ultima oară l-am întâlnit pe Vasile Grunea la Seder unde venise însoţit de nepotul său, tânărul avocat Dan Emanuel, dar nu s-a mai aflat printre povestitorii Hagadei, ca în alte dăţi. De câte ori nu ţinuse expuneri în faţa membrilor comunităţii ! Mi s-a părut împuţinat la trup şi ostenit, însă nu credeam că abia peste câteva luni, în miez de iunie, avea să ajungă la “capătul jocului” prefigurat într-o poezie din 1960:
Jucăm şah cu soarta până ce ne cade pionul
din mână, un joc vechi, mereu reluat.
Să fim parteneri demni, orbi la trişat,
iubitori de joc, până se stinge jocul.
La capăt ne aşteaptă costumul
de brad şi căderea grea a humei
ştim că nu putem trece infinitul
dar să stăm drepţi la căderea brumei.
(Vasile Grunea, De dragul jocului)
(articolul a fost publicat în numărul 320 – 321, 1 – 30 iunie 2009, al revistei Realitatea Evreiască)
Un om deosebit.
Am lucrat cativa ani impreuna, eu ca tipograf, dansul ca reprezentant al revistei Tribuna.