caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Confesiunile incomplete ale unui fost proletar

de (28-6-2009)

În decembrie 1989 aveam 11 ani. Afirm asta de la bun început pentru a oferi un argument solid celor care vor sa îşi exprime indignarea faţă de ceea ce voi spune în continuare. Veţi putea declara oricând, aşadar, că vorbesc din cărţi, că în definitiv eram prea tânăr ca să văd marile realizări ale patriei.

Îmi amintesc totuşi sticlele de lapte aşezate în şir indian în aşteptarea posesorilor care apăreau spre dimineaţă, îmi amintesc maşina cu pâine pe care o descărcam alături de alţi tovarăşi mai mari şi mai mici pentru ca astfel să nu mai stăm la coadă, îmi amintesc Scorniceşti-ul (oraşul în care am fost făcut pionier) şi celebra şcoală în care s-a prefăcut că învaţă preşedintele meu analfabet, îmi amintesc gustul de margarină apoasă întinsă îndelung pe pâine dimineaţa, îmi amintesc că dumnezeii micului meu univers erau vânzătoarea de la magazinul „Gospodina” şi lucrătorii de la abator… Şi aveam doar 11 ani… Mă întreb câteodată ce s-ar fi întâmplat cu amintirile mele dacă ele ar fi fost în şi mai mare măsură afectate de comunism. Cred că orice vieţuire într-un sistem totalitar creează reacţii dintre cele mai bizare. Spre exemplu, pentru că nu am mâncat banane decât de două ori înainte de 1989, ele rămân şi astăzi fructele mele preferate. Şi asta pentru că le consum având în minte gustul lor de atunci, ca într-un soi de reiterare ritualică a unui gest pe care nu l-am putut face niciodată până la capăt.

De aceea şi din multe alte motive, nu pot înţelege nostalgia faţă de Epoca de Aur. Da, ştiu… orice tovarăş apt de muncă avea unde munci, orice familie de tovarăşi primea prin repartiţie de la stat un apartament, orice absolvent de facultate era integrat imediat în câmpul muncii cu ajutorul unui mecanism în care intervenea frecvent câte un secretar de partid… Rezultatul a fost dezastruos pentru mentalul colectiv românesc. Furtul masiv de la locul de muncă, treaba făcută de mântuială erau şi rezultantele directe ale unei asemenea politici. Când ştiu că, indiferent de calificare şi performanţă, locul meu de muncă e asigurat prin decizie politică, ce m-ar putea motiva să lucrez eficient şi onest? Cât despre locuinţele repartizate „generos” de comunişti, ele au înlăturat din memoria noastră ideea de proprietate. Când sunt conştient că oricând, în funcţie de capriciile celui care repartizează şi relaţiile celui repartizat, garsoniera se poate transforma în apartament cu trei camere fără vreun merit personal, respectul faţă de proprietate e condamnat. Să nu uităm apoi că toată această afacere imobiliară a fost clădită pe demolarea masivă a caselor.

Şi atunci pe ce anume concret se poate baza nostalgia faţă de Epoca de Aur? Unii şi-au trăit tinereţea acolo şi regretul nu se manifestă faţă de comunism în sine, ci faţă de un topos personal. Alţii pur şi simplu nu se pot adapta. Nu de puţine ori am văzut în anii de după 1989 cozi la magazine pentru produse care se găseau din abundenţă la cel puţin alte două-trei magazine aflate la cincizeci de metri depărtare. Nu de puţine ori am asistat în trenuri sau gări la discuţii kafkiene de genul: „ce bine era în comunism… Furam toţi. Acum fură numai politicienii”. Comunismul a extirpat memoria normalităţii, iar recuperarea ei e o chestiune care poate fi restaurată cu mare greutate. Şi asta pentru că, în complexitatea lui diabolică, tumora comunistă nu s-a mulţumit cu puţin: ea a instaurat mituri false, zei falşi şi valori mutilante.

Ni se spune astăzi, pe bună dreptate poate, că în comunism se citea mai mult şi se învăţa mai bine. Statistica susţine această idee. Se citea mai mult din lipsă de alternative şi nu pentru că „poporul” era însetat de cultură. Oricând putem construi închisori imense în care deţinuţii, pentru că nu au altceva mai bun de făcut, citesc. Numai că actul de a citi nu este suficient prin sine însuşi, el trebuie să ducă la emanciparea fiinţei umane, la atingerea unor standarde, la instaurarea unor valori. Cititul ca formă de evadare dintr-un sistem discreţionar este la fel de eficient ca ultima ţigară acordată unui condamnat la moarte.

Ni se mai spune frecvent că în comunism „nu ne-am vândut ţara”. Uităm că în sine comunismul este un sistem ideologic care, cel puţin în faza lui teoretică, este internaţionalist. Citind „Manifestul comunist” din 1848, constatăm că el propune nu idei naţionale, ci tocmai instaurarea unei Vârste de Aur a omenirii. Că s-a virat la noi şi în alte părţi către naţionalism, e doar una dintre multele renunţări la o doctrină al cărei eşafodaj nu avea cum să reziste. Şi chiar de-ar fi aşa, nu e cumva schizoid să idealizăm statul chiar şi atunci când acesta funcţionează împotriva cetăţenilor săi? Care e scopul în definitiv? Să ne sacrificăm inutil pentru structuri statale vădit inumane sau să găsim o soluţie pentru ca viaţa noastră de zi cu zi să devină mai bună? Dacă libertatea mea individuală nu mai poate fi asigurată de o ideologie, oricare ar fi ea, ar trebui să lupt pentru păstrarea ei doar pentru că e… românească?

Nostalgicii vor spune invariabil că Ceauşescu a fost… un bun român. Ce înseamnă însă a fi „un bun român”? Dacă am cetăţenie română, dacă declar că îmi iubesc ţara şi în numele acestei iubiri ucid, înseamnă că sunt bun român? Pentru mine cel puţin, Carol a fost un român cu mult mai bun decât Ceauşescu. Chiar dacă numele său, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, nu avea nimic din bonomia unui „Nicolae”.

Nu sunt dispus să iert oricui orice doar pentru simplul motiv că soarta, genetica sau alte accidente au hotărât să fim parte a aceluiaşi popor.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (28-6-2009 la 00:00)

    Nu eram constient de faptul ca suntem atat de diferiti ca varsta, dar cu toate acestea am trait cam la fel minunile comunismului. Legat de banane, am avut o experienta similara. Auzisem sub Ceausescu ca „s-au bagat banane” in Bulgaria la Ruse. Imi amintesc cum pe atunci se discuta in mod deschis in stilul cacofonic, pentru ca asta era realitatea: „Hai sa fugim cu totii ca s-a bagat unt acolo in fund la Kogalniceanu!” era unul din refrenele frecvente auzite. „Se dau oua la Unic, sa fugim mare si mic” suna altul.

    Asta m-a facut sa ma inscriu intr-o excursie la Ruse ca sa cumpar banane! Nici acum nu pot intelege cum de mi-au placut atat de mult! Doua le-am mancat eu si trei le-am adus in tara pentru parinti si surori/copiii lor.

    Cand am povestit aceasta intamplare in SUA, evident ca am stranit rasul. Ei nu pot intelege asa ceva.

    Cand am plecat din tara copiii inca lingeau mesele de la cofetarii sa gaseasca urme de „cico”. Ma intreb cine sunt cei care preamaresc azi acele vremuri. Banuiesc ca sunt copiii care nu le-au trait si care nu stiu ca „se poate si mai rau”.

    Era un banc ce spunea ca in comunism vom avea cu totii avioane, pentru ca daca apare vreun zvon ca „s-a bagat peste la Vladivostok” trebuie sa fim „pe faza” si sa zburam la coada!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.160.153.233