Este momentul să ne concentrăm pe ceea ce înseamnă reclădirea şi focalizarea investigării comunismului în România.
De ce este important acest lucru? Pentru că s-a dovedit că abordarea unidimensională a unei asemenea activităţi conduce la rezultate ne concludente şi la atitudini partizane.
A sosit clipa să lăsăm deoparte manifestările teatral victimizatoare şi să gândim un proiect de organizare a cercetării despre comunismul românesc, în conformitate cu standardele academice validate internaţional, pe baza unei metodologii solide, cu o viziune comparatistă deschisă şi dinamică.
Din păcate, scandalul iscat în ultimele săptămâni în jurul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (actualmente Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Memoriei Exilului Românesc–IICCRMER) a provocat nedumerirea multor oameni de bună-credinţă. Unele personalităţi s-au lăsat antrenate într-un joc de care erau cu totul străini.
Alţi tineri cercetători au fost implicaţi, fără voia lor, într-o polemică ce nu le-a slujit nici interesul profesional, nici interesul personal. De aceea ţin să reafirm câteva principii şi valori care mi-au ghidat parcursul în ultimii treizeci de ani, îndeosebi în condiţiile în care dezbaterea din Romînia riscă să plonjeze în derizoriu mediatic prin intervenţii ale unor persoane străine de analiza ştiinţifică a comunismului (însă extrem de sigure de sine când vine vorba de a da sentinţe, note şi certificate).
Amatorismul ţanţoş pare să-şi trăiască acum o clipă de efemeră glorie. Decizia mea de a nu intra în conflicte verbale, în primă şi ultimă instanţă sterile, trebuie în ţeleasă exact în acest sens: ceea ce contează sunt temele veritabile, nu accentele şi imprecaţiile subiective.
În opinia mea, scopul unui Institut dedicat studierii memoriei şi istoriei regimului comunist este aşadar deopotrivă să documenteze criminalitatea şi să demonstreze ilegitimitatea sistemului totalitar inspirat de doctrina marxist-leninistă. Finalitatea sa este una anamnetică şi pedagogică.
Scopul acestei regândiri nu este nicicum unul cu miză personală, ci de a aşeza demersul analizei ştiinţifice a comunismului în direcţia îndeplinirii acelor recomandări din „Raportul Final” al Comisei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România asumate oficial de şeful statului în discursul din 18 decembrie 2006, act oficial al statului român prin care s-a condamnat dictatura comunistă, pe întreg parcursul ei, drept ilegitimă şi criminală.
Instituţiile nu se confundă cu indivizii, e nevoie să o repetăm? Un institut al memoriei şi istoriei regimului comunist nu se reduce la o singură dimensiune. Chestiunea esenţială ţine prin urmare de strategia conceptual-interpretativă, de filosofia şi metodologia cercetării, de relaţia dintre informaţie şi analiză, de pluralitatea registrelor de explorare a comunismului, de capacitatea de a integra în discursul istoric românesc noile direcţii, inclusiv cele legate de dimensiunea anamnetic-subiectivă (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev).
Comunismul ca regim, ideologie şi mişcare totalitară a fost un experiment înrădăcinat în comandamente, ambiţii şi obsesii utopice. Acestea trebuie analizate cu aparatul critic al ştiinţelor umane. La fel, nu putem lăsa deoparte chestiunile socio-economice: comunismul a distrus proprietatea privată, l-a înlocuit pe homo economicus cu homo sovieticus, lăsându-l ca moştenire pe homo prevaricatus.
Acest lucru s-a petrecut întrucât doctrina marxistă vedea în proprietatea privată originea Răului social. Transcenderea ei trebuia operată cu orice preţ. A investiga costurile utopiei înseamnă şi să înţelegi ce a fost această utopie. Dacă ne vom limita la dimensiunea asasină a comunismului, vom ajunge să ignorăm (ori să „normalizăm”) natura sa totalizantă şi totalitară.
Criminalitatea sistemului s-a născut din ideologia sa, din programul său politic şi economic, din anihilarea deliberată a moralităţii tradiţionale. Datoria unui Institut de cercetare şi analiză a experienţei istorice comuniste este de a recupera şi salvgarda memoria traumelor din trecutul recent, dar şi de a refuza anexarea în nume personal, de pe poziţii oraculare, a acestei memorii.
Salvarea memoriei, recunoaşterea momentelor traumatice, identificarea făptuitorilor, onorarea victimelor fac parte din datoria de conştiinţă pe care, dacă o ignorăm, ne pierdem în marasmul unei tăceri înjositoare.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com