Dintr-o data… Totul mi-a fost foarte clar.
S-a intamplat brusc, in timpul unui spectacol unde fusesem invitata si la care am tinut neaparat sa merg. Trebuia sa incerc sa ies din starea asta imposibila de neimplinire, agitatie, stress permanent si cu nervii intinsi la maxim.
Ma asteptam la o serata muzicala, linistitoare, in timpul careia-mi puteam pierde gandurile sumbre printe notele melodiilor, unde zecile de persoane pe care le cunosteam, pe care aveam sa le intalnesc acolo si cu care vrand-nevrand trebuia sa comunic cel putin la nivelul formulelor sterile de politete, ar fi avut rolul de a balansa, la exterior, golul imens din suflet.
Ma asteptam la un moment de evadare, nu la un motiv de scormonit adanc in propriile-mi ganduri, de care-as fi vrut sa ma pot indeparta macar pret de doua ore. N-a fost sa fie!
Aproape de sfarsitul spectacolului, unul dintre solisti a apelat la un truc binecunoscut pentru a starni interesul si entuziasmul audientei. A impartit imaginar sala in “dreapta”, “stanga”, “spate”, “fata”, dupa care a inceput sa intrebe: “ Heei, partea stanga, va place muzica?” “Daaa…” au raspuns dintr-o data cei din sectorul respectiv. Si a continuat: “…se poate si mai bine; heei, partea dreapta, sunteti bine?” …. Si raspunsul celui de-al doilea grup a depasit nu numai prin entuziasm dar si in decibeli reactia primilor. Apoi solistul s-a adresat celorlalti: “grupul din spate ce are de spus?” Cu promptitudine veni si raspunsul acestora, toti incercand din rasputeri sa se ridice la nivelul de entuziasm al predecesorilor, si in cele din urma: “grupul din fata, acceptati provocarea?” Si raspunsul a venit imediat, puternic, electrizant…. inclusiv din partea mea, ca luata de val….
M-am uitat mirata in jurul meu. Cum este posibil ? Cu doar cateva minute inainte formam toti o sala linistita, placuta, ascultand si cantand impreuna aceeasi muzica. Si doar cand solistul impartind publicul cu o linie imaginara a delimitat cateva grupuri, s-a dezlantuit competitia, lupta, incrancenarea, ambitia, gelozia, rautatea …… si tot restul.
Delimitarea, fie ea si imaginara si chiar daca eram toti, impreuna, in aceeasi sala, a trezit luptatorul, razboinicul, durul din fiecare.
O demonstratie perfecta a cauzelor problemelor noastre de fiecare zi.
Raspunsul clar la o intrebare care-mi ramasese agatata in minte si care m-a chinuit destul de mult in ultimele cateva saptamani: de ce atat de multa suferinta? De ce atat de multa tristete? Poate parea destul de dramatic, dar, … exista! In mine si-n jurul meu este multa, multa suferinta!
Probabil ca in situatia actuala, nemaifiind sufocant legata de marea companie pentru care lucrez, am mai mult timp sa ascult…. sau poate simt eu mai acut ca oricand toate durerile? Sunt ele mai multe ca niciodata? Viata asta a mea, dupa cum mi se arata in ultima vreme, a devenit o lupta acerba de rezistenta…
Si ce aud in jur: probleme de cuplu, probleme grave de dependenta, incepand de la tutun si terminand cu dependenta de o anumita persoana, care, sub imperiul privirilor angelice si pisicite, capuseaza, manipuleaza si profita total de situatie, frustrari, certuri, barfe, lipsa apetitului sexual, inselaciuni de tot felul, lipsa banilor, caderea burselor, promisiuni desarte, dependenta de egouri stupide, minciuni, furtisaguri, “..uite, nu vrea sa avem copilul nostru”, … “a ales sa ramana cu cealalta…”, dorinte si asteptari pierdute. Tristete si durere. Mult prea multa tristete si durere. Se mizeaza prea mult si prea periculos. Si luam lucrurile mult prea personal. Fiecare crede cu ardoare si convingere ca problema lui este cea mai mare, cea mai importanta, cea mai deosebita, cea mai dureroasa, si ca este slab si singur luptand impotriva lui si a tuturor, deodata si in acelasi timp. ..
Dar…. suntem toti in aceeasi sala, ascultam aceeasi muzica, populam aceeasi planeta.
Ne delimitam imaginar liniile care ne separa de ceilalti si ne ridicam tot imaginar ziduri inutile de protectie, granite personale.
Si nu ne oprim aici. Preferam sa ne inecam de unul singur in propriile dureri, emotii si incertitudini ca si cum ne-am scalda in cea mai albastra, limpede, curata si linistita laguna, cand de fapt dorim sa ne dezvaluim durerea, suferintele. Ne impiedicam constant in “el spune”, “si tu spui”, “eu cred” si “el a mai spus”, sau, “nu ar fi trebuit sa faca asta..”
Nu luam gandurile si temerile noastre mult prea in serios? Si cu restul, cum rezolvam? Adica, cu corpul nostru, ce facem? Uitam de el?…
Nu mai departe de ieri am lucrat mult la gym si apoi am inotat in nestire, aproape de epuizare. Mult peste puterile si limitele mele normale. Trebuia sa doara! Seara, nu am mai fost in stare de nimic. Inca imi simt toti muschii, sunt un pachet dureros in totalitate…. trup si suflet.
Mi-am depasit limitele ca si cand as fi vrut sa scap de toate gandurile negre, dar se pare ca nu am facut altceva decat sa accentuez durerea si s-o egalizez; intre trup si suflet.
Tot ce stiu este ca o sa treaca intr-un fel. Mai usor, mai greu, …. o sa treaca. La fel ca durerea musculara.
Asta este ideea? Tratam si trupul si sufletul la fel?
Emotiile, trairile se estompeaza si ele in timp si-ntr-un final dispar, uneori mai repede, alteori mai greu. Maine, peste o luna sau peste un an, totul o sa fie diferit.
Doar zbuciumul si durerea neimplinirii in iubire nu trece niciodata. Ramane si ne urmareste sfasietor o viata intreaga. E singura durere care nu are leac, care nu trece, indiferent cu ce surogat incercam sa ne pacalim.
Tot ceea ce putem sa facem este sa masam cu grija si cu iubire trupul pentru a indeparta durerea fizica.
Sa ne ascultam cu intelegere si iubire unul pe altul ca sa nu ne pierdem. Sa raspundem cu drag si deschidere iubirii celuilalt pentru a indeparta durerea sufletului.
Grija si iubire pentru trup si suflet.
Grija si iubire de la noi, pentru NOI …
…… doar suntem amandoi in aceeasi sala, la acelasi spectacol al iubirii noastre, ascultam amandoi aceeasi muzica…
Greu?
Stimata doamna Mira Field,
Va urmaresc cu interes scrierile care vadesc sensibilitate si intelepciune feminina. Sunt convinsa ca multi cititori (printre care ma numar si eu ) se regasesc si rezoneaza la ceea ce aveti de impartasit.
Mira, draga Mira,
Ce dureri au trecut peste tine ca sa slefuiasca un briliant? Nu am crezut ca poate exista o femeie cu adincimi abisale ale mintii si inimii, atit de lucida si in acelasi timp atit de senzuala. Ti-as saruta cu foarte mult respect, mina si sufletul. Multumesc.