ACUM.TV

N-am intalnit pana acum niciodata un parinte care sa nu-si doreasca binele si fericirea copilului lui. Niciun parinte care sa nu-si imagineze privind in ochii propriului copil un viitor adult realizat, lipsit de griji, fericit si implinit.
Ocrotindu-i dinainte de a se naste, iubindu-i neconditionat, ajutandu-i permanent sa-si dezvolte abilitatile, talentele, si apoi pas cu pas indrumandu-i cu grija in conturarea personalitatii, a configurarii propriilor valori, ca mai apoi, cu frica in suflet, pas cu pas sa le dam drumul singuri in viata, nu facem altceva decat sa le oferim (dupa parerea mea!) o baza deosebit de solida pentru propriul viitor: increderea in sine. Increderea in fortele proprii.

Indiferent cate scoli absolvim, cate grade universitare, cate diplome culegem de peste tot, nicaieri, absolut nicaieri si nimic nu ne invata sa fim parinti.
Eu una, nu cred in regulile stricte si in puzderia de informatie care-i cuprinsa in nu stiu cate sute de carti de specialitate. Nu cred ca poti cataloga comportamentul copilului tau punandu-i o eticheta in functie de care ajungi sa stii cum trebuie sa te porti cu el! Dar nici nu o sa afirm vreodata ca toate studiile astea ar fi inutile. Sunt si ele bune si-si au rostul lor stiintific, evident, dar pe propriul copil trebuie sa-l simti, sa-l intuiesti, trebuie sa-l respiri… Si nicio carte din lume, niciun articol de specialitate nu o sa-ti deschida mintea si calea catre propriul pui.

Parinti fiind, tindem sa oferim copiilor nostri un “pachet complet” alcatuit din ceea ce-am primit cu drag la randul nostru de la parinti dar in acelsi timp completat cu opusul lucrurilor care ne-au fost impuse in copilarie si pe care nu le-am acceptat niciodata cu placere; sau completat cu ceea ce ne-a lipsit si ne-am dorit cu ardoare in propria copilarie.

Din pacate, in majoritatea cazurilor, copilul nostru are nevoie de cu totul si cu totul altceva decat ceea ce ne inchipuim noi ca ar avea nevoie.

Si ce-am descoperit de asemenea, este ca noi, parintii, tindem sa neglijam in automatismul nostru zilnic, acceptarea faptului ca puiul din fata noastra nu este o combinatie de A+B ci o fiinta unica, total diferita, iar ceea ce dorim sa-i oferim cu dragoste tinand cont de dorintele si placerile noastre, poate aduce frustrari de ambele parti.

Parintele este frustrat de faptul ca toate eforturile (uneori supraomenesti) depuse pentru a oferi copilului totul sunt ignorate sau chiar dispretuite de acesta, iar copilul se indeparteaza de parinti si se insingureaza considerandu-se un neinteles.

Fiul meu, Vincent, are 14 ani. Este un copil frumusel si deosebit de inteligent, mult peste varsta lui, foarte incapatanat, foarte talentat in diverse, de la sport, muzica, arta, stiinte, etc si lista ar putea continua pe cateva pagini.

Dar nu asta e important.

Important este faptul ca am invatat sa fiu parinte de la copilul meu. Si in fiecare zi, cu ajutorul lui, invat in continuare.

E foarte greu ca parinte, dupa ce tii in brate un prunc total dependent de tine, dupa ce-i ocrotesti primii pasi si-i pastrezi cu sfintenie orele de masa si de program, sa accepti ca inainte de a da o “directiva” copilului, trebuie sa inveti sa-l si asculti.

O zi plina la serviciu, supararile, stressul, nu ar trebui sa influenteze in niciun fel programul si placerile copilului. Iar tulburarile tale nu ar trebui sa-i limiteze lui drepturile.

Am convingerea ca cel mai important lucru pe care trebuie sa-l dam copilului, este increderea in sine. Increderea in fortele proprii este baza solida pe care o sa-si construiasca la randul lui, in felul sau unic si personal, propriul drum, propria fericire.

Inca din primele luni de viata, copilul are nevoie de multa atentie, dragoste si contact permanent cu parintii. Doar stiindu-se pe un teritoriu sigur, ocrotit si iubit, are curajul de a incepe sa exploreze si imprejurimile, in acelasi timp atasandu-se, simtindu-se legat din ce in ce mai mult de parinti.

Dragostea, rabdarea si atentia parintilor mai contribuie la ceva: copilul devine mult mai sociabil, si prin asta considera mediul si lumea inconjuratoare un loc sigur, prietenos. Si doar pornind de la “siguranta de baza” incepe sa aiba curajul si curiozitatea de a explora lumea din jurul lui.

De multe ori, in foarte multe discutii, am auzit ca un baiat ar trebui sa fie “strunit”. Trebuie crescut cu o mana de fier! Program draconic facut de parinti in functie de dorintele lor si nu de abilitatile copilului. Sa “iasa din el om”. Nimic mai gresit!

Cum poti scoate din el “om”, atata timp cat nu faci altceva decat sa-i anihilezi pornirile, personalitatea, sa-l complexezi, sa-l obligi sa faca totul ca tine, parintele atotstiutor? Un copil crescut cu blandete devine un om responsabil si indiscutabil cu mult mai mult succes atat profesional cat si in viata proprie. Cum altfel? Cum poti forma un barbat, stapan pe sine, in stare sa ia decizii rapide, corecte si eficiente, sa-si asume responsabilitati, sa ocroteasca o familie si sa devina tata la randul lui, daca nu-i pastoresti cu calm, grija si respect, personalitatea, talentele, abilitatile si dorintele proprii, inca din copilarie?

Cred ca datoria noastra de parinti este sa ajutam la formarea caracterului si personalitatii copilului nostru, nu sa incercam sa-l inghesuim intr-o forma, intr-un sablon imaginat fara a tine cont de ceea ce este si de ce-si doreste el de fapt.
Un copil increzator in fortele proprii sa va comporta cu chibzuinta si va arata celor din jur forta interioara; nu va fi nevoit sa blufeze pentru a iesi in evidenta.

Spune-i copilului ca este unic. Unic! Trebuie sa stie de mic. Conteaza enorm! Lucrul asta l-am invatat, ca multe, multe altele, tot de la fiul meu. Intr-o zi, asta iarna, laudandu-l pe baiatul vecinilor pentru castigarea unui concurs sportiv am fost intrerupta de Vincent, care, uitandu-se lung la mine, mi-a spus: “mama, tu stii ce frumoasa esti?” … si m-am simtit minunat.

Dupa cateva secunde insa, a continuat: “… asta daca reusesti sa mai dai jos si celelalte 7 kg cu care te lupti…”
Am amutit! Mi-am adus aminte cat de mult ma deranja in copilarie cand, desi eram o eleva buna si cu functii inalte in organizatia clasei, mi se dadeau tot felul de exemple: colega cutare are intotdeauna parul aranjat, uite, celalata se duce la cercul de matematica, nu la chimie, arte plastice sau gimnastica, etc, etc, etc.

Fiecare om vrea sa fie apreciat pentru ceea ce este el cu adevarat. Copilul are acelasi drept si aceleasi dorinte. Vrea sa fie iubit pentru ce este el de fapt. Si are dreptate!
Si cu cat il ajutam sa realizeze ca suntem unici, cu atat mai usor ii va accepta pe cei din jur indiferent cat de diferiti ar fi, intelegand la randul lui ca fiecare om e unic! Iar lucrul asta nu poate decat sa-l ajute pe copil sa se dezvolte, sa capete mai repede calitati de lider; nu se mai simte in siguranta doar identificandu-se, facand parte dintr-o masa de oameni, pentru ca in orice moment se poate considera capabil de a fi un exemplu.
N-am sa-l mai compar pe Vince cu nimeni si nimic, niciodata! El e el, unic si minunat! Atat.

Cum poti sa-i dezvolti copilului increderea in fortele proprii daca in permanenta-i faci observatie? Observatie dupa observatie? Ca sa-si dezvolte increderea in sine, copilul trebuie complimentat pentru orice realizare, oricat de mica. Bineinteles ca mai fac si greseli; dese. Dar laudele te ridica in cer iar criticile te tarasc pe jos. Cu alte cuvinte, un copil trebuie mult mai mult laudat in tot ceea ce intreprinde, incomparabil mai mult decat este criticat. Foarte greu, dar … cred ca asta-i singura solutie!

Lasa-i copilului posibilitatea sa descopere si sa testeze ce-i place sa faca. Sa-si lase libera imaginatia, sa viseze la tot ce-i trece prin cap, sa aiba dorinte, indiferent daca ele nu sunt si pe placul parintilor sau, sunt pur si simplu de nerealizat. Da-i copilului posibilitatea sa-si urmeze calea dupa cum il indeamna inima; asta nu poate decat sa-l ajute mai tarziu.
Toate talentele si pasiunile trebuiesc stimulate, alegerea insa, trebuie sa apartina doar copilului, nu parintelui.

Nu-ti poti invata puiul sa fie darnic, omenos, daca tu, parintele nu esti exemplul viu. Nu-l poti invata sa ajute si sa aiba compasiune pentru cei din jur mai putin favorizati, daca nu exista exemplul personal. Nu o sa-i insuflam incredere in viitor atata timp cat toate negurile sunt intiparite pe fata noastra si cand tristi, morocanosi si stressati nu reusim sa vedem luminita de la capatul tunelului.

Una din marile responsabilitati ca parinte este de a ne invata copilul sa devina propriul lui parinte. Suna ciudat, dar asta cred c-ar trebui sa se intample. Odata constient de valoarea de sine, trebuie trecut la pasul urmator; la dezvoltarea increderii in propriile-i forte, fapt pentru care, trebuie sa inceapa sa-si asume niste responsabilitati.

Copilul caruia nu i se da voie sa ia decizii o sa inteleaga in timp ca nu este in stare de a lua o decizie, situatie care din pacate se inradacineaza si distruge mult din personalitatea viitorului adult, care nu va fi niciodata sigur pe el. Fiecare mica realizare a copilului, fiecare responsabilitate dusa la bun sfarsit nu face altceva decat sa contribuie la dezvoltarea increderii de sine.

Si tot vorbind cu acelasi Vincent, am realizat ca laudandu-l pentru o realizare, nu faceam altceva decat sa pun pret pe rezultat. Admiram de exemplu, desenul facut, fara sa realizez ca la fel de important, daca nu chiar mai importanta era activitatea in sine. Si daca ne cramponam doar de rezultat, incet, incet o sa-i dispara placerea si daruirea, pasiunea cu care se implica in activitatea respectiva. Mare greseala! Nu rezultatul conteaza; un copil trebuie sa fie fericit, sa nu aiba grija rezultatului, trebuie sa se bucure de tot ce-l inconjoara, si tot ceea ce face trebuie sa reflecte placere, daruire, bucurie. Copilul nu trebuie sa fie canalizat pe perfectiune; trebuie sa se distreze, sa rada sa se joace si sa faca nebunii. Nu sunt importante doar notele, diplomele si medaliile.

Important este sa le lasam copiilor copilaria; fara constrangerea catre mai mult, mai bine, mai bun. Nu trebuie sa-i tragem dupa noi, in lumea noastra cea fada, in care fiecare zi a devenit o competitie cu concurenta acerba in care ne luptam cu ceilalti pentru a demonstra propria noastra valoare.

Putem invata de la copii nostri cum sa ne bucuram de tot ceea ce facem, fara griji. Putem invata de la ei cat de simplu este sa fii fericit.

Viata din jurul nostru, totul este intr-o permanenta si continua schimbare. Este foarte important sa-i invatam pe copii nostri sa accepte schimbarea, noul, cu mintea deschisa. Numai asa vor avea curajul sa-si asume riscuri, sa porneasca pe drumuri neumblate, numai asa vor avea curajul de a infrunta viata cu toate surprizele care apar pe parcurs.

Siguranta maxima la exterior…. nu exista! Si cel mai bun exemplu este criza financiara a timpurilor noastre. Cu alte cuvinte, conduceti-va copilul catre siguranta interioara, catre echilibrul launtric, catre convingerea ca totul se poate rezolva. Convingeti-l sa guste din mancaruri noi pentru el, chiar daca numai o singura gura. Nu-i umpleti ziua cu tot felul de activitati; lasati-i timp sa descopere singur ce-i in jurul lui. Ajutati-l sa cunoasca diferite culturi, religii, fara a-l indoctrina in niciuna. Cunostintele despre crestinism, iudaism, islamism, hinduism, taoism, umanism, nu fac altceva decat sa-i deschida mintea si sa-i demonstreze ca este doar un alt cetatean al Terrei.

Marea noastra bogatie nu consta in ceea ce avem ci in ceea ce daruim. Parinte fiind trebuie sa gasesc echilibrul intre dragostea nelimitata, grija si dorinta de a-mi tine aproape copilul si increderea si curajul in a-i da liberatea.
Dandu-i copilului libertate, nu facem altceva decat sa-i inspiram siguranta in propria-i persoana si in acelasi timp demonstram ca avem incredere in abilitatile si fortele lui.

Supravegheaza si indruma-ti copilul catre o viata plina de culoare si armonie si invata sa te dai la o parte la timp. Doar asa va avea curajul sa experimenteze, sa se bucure de nou; doar asa va avea curajul sa-si largeasca orizontul.

N-am crezut niciodata ca este atat de dificil sa fii parinte. Sa-ti vezi copilul crescand, dezvoltandu-se, sa-i porti de grija in permanenta. Sa incerci sa-i intelegi ideile si prin el sa faci cunostinta cu o generatie intreaga. Nou. Diferit. Departe de a fi intotdeauna pe gustul meu.

Nici macar asta nu conteaza. Vreau sa stiu, vreau sa cunosc, vreau sa inteleg; si cu cea mai mare deschidere, le accept punctele de vedere. Nu pentru ca ar fi ale mele, nu c-as renunta la ideile si convingerile mele. Nici pe departe!

Dar, vreau sa fac parte din viata copilului meu; vreau sa-l inteleg, sa simt in acelasi timp cu el, vreau sa ma bucur de realizarile lui si sa fiu acolo, langa el, atunci cand o sa-i fie greu.

Si asta se face doar daruind si primind, acceptand si dand.

Merita.

Acest articol a fost publicat duminică, 14 iunie 2009 la rubrica Ei vor face o diferenta.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.