În ultimii 20 de ani, cazul paradigmatic de \”worst case scenario\” în Europa de Est, de dezagregare a democraţiei sub presiunea etnocraţiei, este desigur fosta Iugoslavie.
În acest caz, am fost martorii a ceea ce am numit acum câţiva ani „sindromul Belgrad”, de populism prin care politici expansionist-militariste şi nationalism demagogic au fost folosite pentru a menţine hegemonia politică a elitei comuniste din jurul lui Slobodan Miloşevici.
Partidul de guvernământ, poliţia secretă şi armata au fost stâlpii pe care şi-a construit Miloşevici regimul autoritar personalist şi hipernaţionalist.
Aşa cum au dovedit războaiele de secesiune din Iugoslavia, populismul etnocentric nu este nici de stânga, nici de dreapta. El foloseşte şi manipulează sloganurile politice fără a lua în considerare impactul lor pe termen lung. El adoptă politici în funcţie de interesele imediate ale elitei la putere.
Popularitatea şi manifestarea acestui fenomen politic în Europa de Est (putând fi identificat, pe parcursul anilor, în grade diferite, şi în ţări precum Croaţia, România, Ungaria, Slovacia sau Estonia) a confirmat parţial semnalul de alarmă tras de Ralf Dahrendorf (recent a trecut în lumea celor drepţi) imediat după 1989: „Cel mai mare pericol este, probabil, o nouă formă de totalitarism. Ezit să folosesc termenul, dar îmi este greu să îl alung din minte: fascism. Mă refer la acea combinaţie dintre nostalgia faţă de o ideologie a colectivitatii, care să traseze o distincţie dură între cei care aparţin şi cei care nu, şi o nouă formă de monopol politic al unui singur om sau a unei «mişcări», cu un accent puternic pus mai degrabă pe organizare şi mobilizare, dacât pe libertatea de a alege”.
Eminentul politolog a rezumat superb provocarea etnocraţiei în Europa de Est: „Până la urmă, Arcadia reprezintă o ameninţare la fel de mare ca Utopia şi statul planificat”. În 1992, el anunţa sumbru: „A venit vremea falşilor zei, precum şi a mesagerilor lor lumeşti, noii dictatori”.
La douăzeci de ani, însă, putem afirma că predicţiile preponderent pesimiste pentru Europa de Est nu s-au adeverit. O problemă fundamentală cu care încă se confruntă această regiune este dificultatea identificării unei linii de demarcare clară între stânga şi dreapta.
O asemenea situaţie este indisociabil legată de ambiguitatea şi, de ce nu, de caracterul perimat al conceptualizărilor tradiţionale asupra politicului. Cu alte cuvinte, atât stânga, cât şi dreapta au nevoie de redefiniri.
Acesta este motivul pentru care, în prefaţa mea la cartea lui Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, „Reconstrucţia dreptei” (Humanitas, 2009), am vorbit despre necesitatea unui “conservatorism al schimbării”. Referinţele contemporane la „stânga” (în special la versiunile sale radical-revoluţionare) nu sunt decât simple vorbe goale născute din nostalgie sau din teribilism orientat mediatic.
Pentru cazul României, consider esenţială o dezbatere veritabilă asupra istoriei şi tradiţiilor stângii moderate, democratice din această ţară. Un trecut care trebuie recuperat în perioada postcomunistă este acela al constelaţiilor politice şi practicii parlamentare care a existat înainte de 1938 în ţări precum Cehia sau Romania. Acesta este trecutul utilizabil: teze şi teme care pot fi asimilate deopotrivă de un centru-dreapta deschis către schimbare
, cât şi de un centru-stânga dispus să recunoască caracterul ilegitim şi criminal al regimului comunist.
Până când stânga din Romania, i.e. PSD, nu va saluta condamnarea, măcar simbolică, a celor care i-au asasinat şi prigonit propriii părinţi fondatori nu voi considera că aceasta a făcut pasul înainte, necesar transformării şi maturizării spaţiului politic în România.
În altă ordine de idei, orice evaluare a ultimelor două decenii trebuie să ridice o problemă fundamentală: Ce rămâne din 1989 şi din ce a fost acest moment de cumpănă al istoriei recente?
Anul 1989 a reprezentat cea mai puternică zguduire, în secolul douăzeci, a seducţiei exercitate de ideologii cu pretenţii mântuitoare. Utopiile teleologice specifice veacului trecut au fost contrazise în mod fundamental de revoluţiile din 1989. Acestea din urmă au fost exact opusul lor: antiideologice, antiteleologice, antiutopice. În acest sens, ele pot fi considerate non-revoluţionare.
În 1989, nu a existat un proiect de reconstrucţie a realităţii, aşa cum a exista în 1789 sau 1917. Marile proiecte ale gândirii disidente nu sunt decât invitaţii la regăsirea normalitatii şi la autenticitate, propuneri pentru un alt mod de existenţă politică.
Într-adevăr, acest impuls nu a durat, mărturie stă volumul lui Vaclav Havel, „Pe scurt, vă rog!” (recent tradus la Curtea Veche). Iluziile anului 1989 au fost însă indispensabile înfrângerii leninismului. În acel an, nu ne-a mai fost frică, frustrarea morală şi neputinţa politică au dispărut, iar individul şi-a recâştigat rolul fundamental în spaţiul politic.
Totodată, cele mai întunecate scenarii ale perioadei imediat următoare nu au fost validate. Departe de a se fi încheiat, revoluţiile din 1989 simbolizează o direcţie caracteristică a timpurilor moderne: diversitate, diferenţă şi toleranţă.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com